Mănăstirea Dintr-un lemn
Conform tradiţiei, prima biserică a mănăstirii Dintr-un lemn a fost construită din lemnul unui singur stejar, pentru a adăposti o icoană făcătoare de minuni găsită în secolul al XVI-lea. În jurul acestei biserici modeste s-ar fi organizat un prim schit de maici. Faima icoanei l-a determinat pe marele boier Preda – bunicul viitorului domnitor Constantin Brâncoveanu – să-şi pună meşterii să construiască, ceva mai în vale, o biserică de zid, corpuri de chilii, o stăreţie şi anexele necesare traiului călugăriţelor, toate înconjurate de un zid înalt. Mănăstirea Dintr-un lemn deschide astfel şirul ansamblurilor mănăstireşti fortificate tipice pentru Ţara Românească. Modificări sînt aduse de către domnitorii, în ordine: Şerban Cantacuzino (1678-1688) – pentru biserică, iar Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi Ştefan Cantacuzino (1714-1716) – pentru stăreţie. Printre altele, acesta din urmă – inspirat de modelele instituite de Brâncoveanu la Hurezi şi Potlogi – amplifică stăreţia în jurul unei logii şi o transformă într-o elegantă reşedinţă domnească. Tot el modifică în acelaşi spirit, înnoitor pentru epocă, întreaga faţadă de vest a mănăstirii. Mai puţin cunoscută este istoria mănăstirii din epoca modernă – şi modernizatoare – a secolelor XIX-XX.
Platonida (stareţă de la 1808 la 1855, al cărei portret poate fi văzut în muzeul mănăstirii), călăuzită de Hrisant, stareţul de Hurezi, păstrează caracterul de reşedinţă domnească al incintei bisericii, punînd la dispoziţia ultimilor Brâncoveni, marele ban Grigore şi soţia sa Safta, clădirea stăreţiei, pe care aceştia o amenajează cu mobilierul adus de la Bucureşti. Stareţa mută o bună parte a locuinţelor maicilor şi anexele gospodăreşti într-o nouă incintă, construită la est de prima şi cu care aceasta comunică prin vechiul turn de poartă.
Între timp, Safta Brâncoveanu, care pare să fi rămas deosebit de legată de acest loc, face dese vizite lăcaşului. În 1835, ea pune bazele Aşezămintelor Brâncoveneşti, sub epitropia cărora rînduieşte, în 1838, şi mănăstirea Dintr-un lemn. În 1856, marea băneasă îl asociază la conducerea Aşezămintelor Brâncoveneşti şi a celorlalte ctitorii pendinte de acestea pe nepotul său, Grigorie Brâncoveanu, devenit astfel epitrop al mănăstirii. În 1859, el îşi manifestă intenţia de a deschide la mănăstirea Dintr-un lemn un „pensionat de fete“. „Ideea este mare şi generoasă, desenele arhitectului... sînt demne de idee“ – scrie Auguste Lancelot, un călător francez care poposeşte la mănăstire chiar în perioada deschiderii şantierului, în 1860. Din păcate, proiectul şi şantierul vor fi curînd abandonate, astfel încît rezultatele iniţiativei afectează grav ansamblul. Secularizarea averilor mănăstireşti contribuie şi ea la decăderea mănăstirii.
Din 1907 şi pînă în 1948, Comisiunea Monumentelor Istorice intervine constant în scopul protejării şi consolidării construcţiilor mănăstirii. Arhitecţii responsabili de lucrările făcute sînt Horia Teodoru, I. Referendaru şi Iancu Atanasescu.
Acţiunile de protejare a construcţiilor ansamblului sînt reluate în 1992 de către un colectiv condus de arhitectul Aurel Ioan Botez. Remarcabila restaurare a stăreţiei, apoi a bisericii, a făcut din ansamblul mănăstirii Dintr-un lemn nu numai un loc de vizitat cu plăcere, ci şi unul ilustrator al colaborării benefice între beneficiar şi arhitect. Timp de aproape douăzeci de ani, actuala stareţă – Emanuila Oprea – a reuşit să fie o demnă urmaşă a Platonidei şi să participe alături de arhitect la păstrarea şi înnoirea sensibilă a vechilor construcţii: un exemplu de „bune practici“ în restaurarea monumentelor care merită cunoscut şi urmat. Iar rezultatele pot fi apreciate de oricare dintre cei care vizitează mănăstirea Dintr-un lemn.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.