Mănăstirea Caşin (de lîngă Oneşti)
La mănăstirea Caşin am ajuns fiindcă voiam foarte mult. Deşi prezentă în manuale ca fiind o replică voită la biserica mănăstirii Golia din Iaşi, biserica de la Caşin nu a figurat printre multele biserici moldovene restaurate pînă în 1977, anul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice şi a activităţii sale. Nu figurează nici pe listele de lucrări viitoare ale Direcţiei Monumentelor de după 1989, aşa cum nu apare nici pe listele de obiective turistice, deşi e la cîţiva kilometri de Oneşti. De altfel, întreaga zonă e extrem de interesantă. Pe fiecare vale care pleacă spre sud-est din drumul care leagă Adjudul de Oneşti există măcar o localitate care merită văzută, ba chiar investigată, fiindcă puţine lucruri se ştiu şi despre sate, şi despre – de pildă – reşedinţele şi bisericile ridicate aici de familia Rosetti începînd cu secolul al XVIII-lea şi sfîrşind cu începutul secolului al XX-lea. Aşa cum puţini ştiu că pentru a vedea biserica din Borzeşti, celebră şi pentru ctitorul său – Ştefan cel Mare –, dar şi pentru arhitectura ei cu totul remarcabilă, e suficient să te opreşti la timp pe drumul spre centrul Oneştiului: Borzeştiul este acum un cartier al oraşului.
Prima surpriză a fost satul Mănăstirea Caşin, o „rezervaţie“ de arhitectură sătească de o remarcabilă coerenţă şi frumuseţe. Gospodării îngrijite, compuse din casă şi anexe, toate decorate cu un fel de traforuri de lemn vopsite în alb, ca şi restul clădirilor, toate se înşiră de-a lungul drumului, creînd un decor cu totul particular şi lipsit de ostentaţie. Chiar şi casele noi păstrează acest tip de decoraţie, care le situează dincolo de utilitar, în zona unei căutări a proprietarului de a-şi împodobi spaţiul şi a-şi îmbunătăţi astfel calitatea vieţii.
Cît despre mănăstire, construită de voievodul Gheorghe Ştefan în 1655-1657, ea a suferit numeroase transformări de-a lungul timpului. Din ansamblul iniţial, se mai păstrează doar turnul de intrare – spectaculos prin decoraţia sa inspirată din contemporana Polonie vecină – şi biserica. Despre aceasta din urmă şi despre faptul că este placată cu piatră, urmărind desenul de pe faţada bisericii Goliei din Iaşi, există numeroase referiri. Este, pe de altă parte, limpede că meşterii nu sînt aceiaşi şi că cei care au lucrat la Caşin au vrut – fără să aibă cunoştinţele necesare şi nici o piatră de calitatea celei de la Iaşi – să reia un „model“ pe care nu au ştiut să-l realizeze. Încercări de restaurare au existat de-a lungul timpului, dar singura intervenţie notabilă a fost cea de consolidare a structurii, făcută în 1982 de profesorul Alexandru Cişmigiu împreună cu colaboratorul său, inginerul Mircea Crişan, aflat pe atunci la începuturile activităţii sale în restaurarea monumentelor.
Ceea ce nu s-a făcut la Caşin a fost cercetarea întregului ansamblu, purtînd încă urmele unor clădiri importante, lăsate în stare de ruină şi acoperite acum de plantaţia crescută deasupra. Sau, iată, fundaţia unui turn aflat în exteriorul actualei incinte de zid – despre care se ştie că a fost construită în anii 1820-1830, ca urmare a distrugerii incintei originare în timpul revoltei eteriste –, descoperită de către preotul paroh Dan Miloiu, ridică şi ea semne de întrebare referitoare la configuraţia ansamblului iniţial.
Aşa cum trebuie menţionat şi un fapt puţin cunoscut de bucureşteni: numele de Caşin dat bisericii aflate în cartierul Domenii şi construite începînd cu 1937 s-a datorat reginei Maria, cea care pare să fi îndrăgit mănăstirea moldovenească în timpul Primului Război Mondial. Memoria locală păstrează şi astăzi amintirea reginei, prezentă timp de doi ani pe linia frontului ce trecea pe la Caşin, ca şi pe cea a revenirii şi participării sale, după război, la slujbele de Înviere.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: A. Brătuleanu