Lacrimile caselor
Pe culoarele Facultăţii de Istorie din Bucureşti au apărut afişe care atrag atenţia studenţilor asupra existenţei unui proiect care ar trebui să-i intereseze. Se caută colaboratori pentru finalizarea unui studiu început acum patru ani pentru evidenţa patrimoniului arhitectonic al Capitalei. Intenţia declarată este de a mobiliza „lumea de azi încă sensibilă la frumos şi predispusă la nostalgie“... Cam romantic! Nu ştiu cîţi ar avea curajul să-şi recunoască această înclinaţie. Mai practic, autorii proiectului anunţă că se adresează şi administraţiei bucureştene, şi potenţialilor investitori interesaţi în restaurarea unor clădiri degradate, care merită consideraţie pentru vîrsta şi calitatea lor estetică. Reabilitarea unor asemenea case după toate regulile artei – după cum poate vedea oricine în cazurile, puţin numeroase, în care chiar asta s-a făcut – aduce profit şi oraşului, şi capitalistului. Este deci un apel la investiţia inteligentă. Semnează Asociaţia Rhabillage.
Din colaborarea ei cu Uniunea Arhitecţilor a ieşit acest proiect, „Case care plîng“, lansat în 2006. Informaţiile care se găsesc pe site-ul www.casecareplang.ro cuprind semnalarea unor sesiuni de comunicări şi expoziţii pe tema unui Bucureşti pe care-l pierdem (site-ul ar avea nevoie să fie actualizat!). Ceea ce, însă, mai apare acolo este o preţioasă listă întocmită de doamnele arh. Loredana Brumă, arh. Roxana Iovu şi ing. Amelia Cazacu. Stradă după stradă, casă după casă, s-a procedat la inventarierea celor 98 de zone protejate pe care, din 1999, le-au examinat colectorii de date de la Centrul de Cercetare, Expertiză şi Consulting (Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“). Această activitate admirabilă, desfăşurată independent de Direcţia Monumentelor Istorice din Ministerul Culturii (acum numit şi al Patrimoniului), nu a fost îndeplinirea unei datorii a statului; a fost declanşată de o iniţiativă din zonele învăţămîntului şi ONG-urilor. Prin urmare, nu figurează pe listă casele înregistrate ca monumente istorice în 2004, ci reprezintă un supliment faţă de cele 2089 înscrise în Monitorul Oficial. Pe site există şi fotografii, cu data la care au fost luate acestea, precum şi cu data aproximativă a construcţiei.
În timp ce proiectul continuă, el a fost dublat de încă unul, „Case care nu mai plîng“, care are ca scop realizarea unui inventar al celor mai reuşite proiecte de reabilitare din Bucureşti, promovarea lor şi alcătuirea unui raport cu privire la demersurile pe care le implică restaurarea unui imobil de patrimoniu. S-au adăugat astfel şi fotografiile unor case la care s-a lucrat cu succes, pe strada Dogarilor şi pe strada Doamnei.
Apelul la studenţi enumeră activităţile pentru care sînt solicitaţi voluntari: administrare de date, editare de imagini, editare de texte, fotografiere în zonele parţial inventariate sau care n-au fost încă explorate, administrare de web. Sper că şi printre elevii mei vor fi unii care-şi vor face timp să ajute.
Deocamdată, ce au găsit să facă a fost să-mi ia un interviu pentru un site al Asociaţiei Studenţilor la Istorie „Dacia“. Subiectul era vechiul Bucureşti şi distrugerea valorilor sale arhitecturale şi urbanistice. Am putut constata atunci că acest site este citit şi de staff-ul întreprinzătorului care urmăreşte să înalţe o clădire masivă în spatele Palatului Ştirbei (pe care l-a cumpărat în acest scop). Nu ce am avut eu de spus contează, ci interesul tinerilor pentru acest subiect. De aceea, mi se pare că, în momentul în care învăţămîntul nostru trece prin reforme care nu sînt tocmai bine gîndite, s-ar putea introduce, după exemplul din Franţa, cîte o oră (una măcar) pe săptămînă în anumite şcoli, la clasele superioare din ciclul preuniversitar, în care să se expună cunoştinţe despre cum şi ce s-a construit în ţara asta.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.