La plecare
Scriu în ajunul ultimei şedinţe a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Se încheie cei patru ani cît a durat mandatul nostru şi nimeni nu ştie cum (şi chiar dacă) va continua această activitate a cărei necesitate fusese recunoscută încă din 1889. Atunci se puneau bazele acelei „comisiuni pentru păstrarea monumentelor naţionale“ care va fi înfiinţată oficial în 1892. Sub o formă sau alta, ea a supravieţuit pînă în 1977, cînd a fost suprimată, şi şi-a reluat funcţia din 1990, cînd era cu atît mai mare nevoie de ea după lunga întrerupere în timpul căreia am avut o dictatură care dărîma şi construia după bunul său plac. Chiar dacă, şi în ultima perioadă, s-au mai făcut încă eforturi de a apăra monumente şi situri istorice, cîte erau protejate de lege, precum şi alte vechi clădiri grav deteriorate sau în primejdie de a fi demolate pentru profitul speculei imobiliare, am ajuns să fim sat fără cîini. Devenită „consultativă“, comisia noastră nu mai are autoritatea necesară. Întrunirile ei, la sfîrşitul fiecărei luni, au din ce în ce mai mult un caracter formal, fiindcă, faţă de numărul crescînd al problemelor de rezolvat, se îneacă în birocraţie, fără a avea nici informaţia completă, nici mijloacele de a interveni. Ministerul Culturii, care şi-a adăugat cu cele mai bune intenţii la titlu „şi al Patrimoniului Naţional“, are şase funcţionari – da, şase! – ca să aibă grijă de 26.000 de monumente. Lista e insuficientă în condiţiile în care orice casă ce nu a fost înscrisă în inventarul oficial, deşi întrunea cele mai multe dintre condiţiile clasării, este expusă demolării. Extinderea muncii migăloase care a fost depusă de profesori şi studenţi ai Universităţii de Arhitectură pentru cercetarea zonelor protejate din Bucureşti s-a oprit din lipsă de fonduri.
Această rubrică urmăreşte de cinci ani situaţia din Capitală şi, în ultima vreme, cu date noi, şi aceea din ţară, unde se observă degradarea clădirilor vechi pe care autorităţile hotărîtoare n-o împiedică, nici măcar n-o deplîng. Aici, în oraşul nostru, era cîndva un primar, Dem. Dobrescu, care în 1934 declara: „un popor nu valorează decît atîta cît valorează capitala sa“. Această valoare, manifestată prin respectul arătat patrimoniului de arhitectură, este în rapidă scădere. Zilele astea, printre veştile pe care le culegem din presă despre ce se fierbe în Parlament, a fost semnalată controversa din jurul unui proiect de lege care n-ar fi decît încă un subterfugiu pentru a ocoli protecţia acestui patrimoniu.
Autorii proiectului sînt trei deputaţi: Vasile Gherasim (PDL), Mircea Duşa (PSD) şi Puiu Haşotti (PNL). Cel puţin ultimul, ca arheolog, ar fi trebuit să vadă că, dacă ar fi adoptată legea, s-ar face harcea-parcea ce a mai rămas din peisajul urban tradiţional. Justificarea invocată este că cererile de autorizaţii de construcţie n-ar mai aştepta răspunsul autorităţilor locale, peste limita de o lună. Ce mai multă vorbă! Dacă în 30 de zile de la data depunerii documentaţiei complete n-a venit încă rezoluţia, se va considera că s-a dat aprobarea tacită... Oricine ştie că întîrzierile, îndreptăţite sau nu, depăşesc acum acest termen. Asta e administraţia. Cutare autorizaţie zăboveşte deoarece trebuie să fie emisă de cutare comisie care se adună doar o dată pe lună sau fiindcă şedinţa a trebuit amînată din lipsă de cvorum etc. Motivele pot fi şi altele, destule. În 2009, cînd a fost prima dată discutat acest proiect, deşi Senatul l-a respins, Camera l-a primit. Drumul era deschis spre această reformă care înlătura aproape toate piedicile de care sînt nemulţumiţi investitorii. Aşadar, noua construcţie nu s-ar mai fi poticnit din cauza piedicilor puse la „desfiinţarea“ clădirii precedente. Nu se mai ţine seama de planuri urbanistice generale ori zonale, fiecare construieşte după capul lui, acolo unde vrea el. Prin urmare, Senatul avusese dreptate să-şi arate neîncrederea în iniţiativa celor trei deputaţi, dar votul Camerei precumpăneşte, aşa că numai refuzul preşedintelui Băsescu de a promulga legea a oprit prăpădul. Anul acesta, în noiembrie, Camera a votat din nou şi, oamenii fiind aceiaşi ca data trecută, rezultatul a fost iarăşi în favoarea proiectului. Preşedintele s-a opus din nou, prin contestaţie la Curtea Constituţională, şi a obţinut verdictul de neconstituţionalitate. Să nădăjduim că este un răspuns definitiv.
Ferească Dumnezeu de aprobări tacite! Autorizaţia trebuie să rezulte din munca pricepută şi îndelungată a unor arhitecţi şi istorici care să nu se lase înduplecaţi de presiuni şi – lucru necunoscut la noi – să consimtă a-şi lua o răspundere.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.