La Păltiniş

Prin 1979, un personaj celebru, care se exilase/refugiase aici, spunea că turul acestei mici localităţi „durează o oră şi cinci minute“. Astăzi, acelaşi înconjur îţi ia probabil mai mult, nu am cronometrat. Păltinişul, căci despre el este vorba, rămîne o destinaţie populară şi – simbolic – culturală pentru români (mai bătrîni sau mai tineri), totuşi există relativ puţine cercetări care să îi reconstituie istoria.

Unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai locului, dr. Mircea Dragoteanu, oferă într-una dintre lucrările sale (Istoria Poştelor locale transilvane, ed. a II-a, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2008) date interesante despre evoluţia şi dezvoltarea Păltinişului. Apariţia staţiunii se leagă de dorinţa membrilor Asociaţiei Carpatine Transilvane (Siebenbürgischer Karpathen Verein – S.K.V.) de a crea, în împrejurimile Sibiului, o aşezare potrivită deopotrivă pentru tratamente balneo-climaterice, relaxare şi turism montan. După discuţii, s-a ales o vale împădurită din vecinătatea comunei Cristian, unde curgea un izvor denumit de localnici Hohe Rinne. În noiembrie 1891 s-a semnat între filiala din Sibiu a S.K.V. şi comuna Cristian un contract de arendare pentru 50 de ani (1 ianuarie 1892-31 decembrie 1941). Lucrările de construire ale diferitelor pavilioane care au alcătuit nucleul staţiunii au durat doi ani, meşterii dulgheri români din Mărginime folosind tehnici tradiţionale pentru a ridica cabane în stilul vilelor din Tirol. Inaugurarea oficială a Păltinişului (Hohe Rinne) a avut loc pe 10 iunie 1894, iar frumuseţea locurilor şi calitatea tratamentelor de care se putea beneficia aici a atras rapid numeroşi vizitatori. Deja în primul sezon, adică între 10 iunie – 15 septembrie 1894, la Hohe Rinne au sosit 716 persoane. Afluenţa aceasta a avut un impact vizibil şi asupra dezvoltării drumurilor, astfel că, pînă în 1902, s-a reuşit terminarea unei şosele care asigura accesul direct dintre Răşinari şi Păltiniş.

Păltinişul ascunde însă multe alte poveşti savuroase. Refugiată din toamna lui 1940 la Sibiu, Universitatea clujeană a jucat şi ea un rol important în existenţa acestei localităţi. Deoarece fusese nevoită să renunţe, din cauza împrejurărilor politico-diplomatice ale acelor ani, la folosirea cabanelor de la Colibiţa (vezi Dilema veche, nr. 338, 5-11 august 2010), Universitatea clujeană a căutat să găsească alte reşedinţe de vacanţă pentru profesorii şi studenţii ei. Drept urmare, în iulie 1941, Universitatea a reuşit să încheie ea însăşi cu autorităţile comunei Cristian un nou contract de arendare pentru toate pavilioanele de la Păltiniş. Schimbarea situaţiei juridice a staţiunii nu s-a făcut însă uşor, documentele vremii menţionînd „dîrza opoziţie“ a foştilor arendaşi, adică a S.K.V-ului. Universitatea din Cluj-Sibiu a primit în folosinţă Păltinişul pentru 15 ani, angajîndu-se să amenajeze aici „un cămin de munte pentru reconfortarea studenţilor şi a corpului didactic, precum şi pentru marele public“. Investiţiile instituţiei academice în clădirile de la Păltiniş au fost substanţiale pentru anii războiului – peste 7 milioane de lei –, dar repede recuperate, la sfîrşitul verii lui 1942 înregistrîndu-se, spre exemplu, un profit de 559.521 de lei după cazarea aici a studenţilor, profesorilor şi a altor turişti. Azi, din clădirile de la Păltiniş care au aparţinut Universităţii s-au păstrat foarte puţine urme, recent fiind descoperită însă o plăcuţă care consemnează în bronz prezenţa aici a studenţilor clujeni. Nostalgici după oraşul originar al Almei lor Mater, ei au botezat unul dintre izvoarele din Păltiniş cu numele „Izvorul Dorului Clujului“.

Nu ne rămîne decît să aşteptăm ca cercetări ulterioare să ne dezvăluie noi secrete din viaţa Păltinişului... 

Ana-Maria Stan este doctor în istorie, cercetător la Muzeul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Foto: Muzeul UBB