La București după independență

5 mai 2011   BORDEIE ȘI OBICEIE

Una dintre cele mai instructive cărţi despre Sud-Estul european pe care le cunosc este aceea scrisă de sociologul belgian Emile de Laveleye – La Péninsule des Balkans (două ediţii, în 1886 şi 1888). Autorul a călătorit în Ungaria, Croaţia, Bosnia, Serbia, Bulgaria, Turcia şi România. Experienţa lui nu se limita la această singură anchetă pe teren: a trăit doi ani la Istanbul şi vizitase Transilvania încă din 1867, cînd se găsea la Tîrgu-Mureş. Dacă a avut prilejul, a cules informaţii şi despre Basarabia şi Bucovina. În Dobrogea, recomandînd valorificarea provinciei de curînd dobîndite, a văzut necesitatea podului peste Dunăre, spre Constanţa, care va deveni principalul port al ţării.

Viziunea pe care o reflectă lucrarea, confirmată de cîteva referiri la anii trecuţi, dovedeşte că acest călător era un liberal. Momentul în care a apărut cartea era, în Belgia, caracterizat prin lupta îndîrjită dintre dreapta catolică şi liberali, din cauza căreia a întîrziat instalarea unui regim democratic. În Balcani, antagonismul dintre cele două imperii care tindeau să-şi întindă influenţa asupra regiunii, Rusia şi Austro-Ungaria, inspira observatorilor teama de un război inevitabil. Ca acesta să nu însîngereze Sud-Estul, după exemplul recentului conflict sîrbo-bulgar (1885), E. de Laveleye propunea soluţia unei confederaţii balcanice.

În România el venise în vara anului 1884. De la Giurgiu, cu Orient Express-ul, a ajuns la Bucureşti, care-i „face o impresie foarte plăcută, fiindcă oamenii nu sînt prea îngrămădiţi unii peste alţii“ (ce diferenţă faţă de ziua de azi!). „Înafară de străzile centrale, cum ar fi Podul Mogoşoaii, devenit, după luarea Plevnei, Calea Victoriei, casele nu au decît parter şi nu sînt lipite una de alta. O poartă mare se deschide spre o grădină, în care se găsesc dependinţele şi bucătăria, pe care o galerie o leagă deseori de locuinţă.“ Priveliştea dintr-un turn – probabil, Foişorul de Foc – îi aduce aminte călătorului de Moscova, cu acoperişurile pierdute în frunzişul arborilor. „Numai în centru, unde terenul e scump, se construiesc acum case înalte, ca la Paris.“ A fost găzduit la Grand Hôtel, adică în piaţa Teatrului Naţional, edificiul numit Continental (Calea Victoriei 56-58), despre care spune că era „bun, curat, chiar elegant, dar excesiv de scump“, deşi alimentele ale căror preţuri le menţionează erau foarte ieftine. Cu morun şi cu vinurile locale, o masă excelentă costa nimica toată, aşa că, spirit practic, belgianul se miră că n-au venit încă elveţienii să înfiinţeze hoteluri sau pensiuni confortabile la un preţ moderat.

Vizitele pe care domnul de Laveleye le-a făcut în lumea politică au fost la D.A. Sturdza, ministrul de Externe, şi la P.S. Aurelian, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, doi intelectuali distinşi. Aşadar, oaspetele a fost primit în casa unde se află astăzi Librăria Cărtureşti şi în aceea în care există Liceul francez din str. Christian Tell. La ceai, la dna Sturdza (Zoe Cantacuzino), i s-a vorbit despre Carmen Sylva şi opera sa literară, pe cînd discuţia cu soţul ei a avut ca subiect echilibrarea bugetului. În aceeaşi vreme se afla la Bucureşti generalul belgian Brialmont, însărcinat cu construcţia centurii de forturi care urmau să apere Capitala. Audienţa la Cotroceni, la Carol I, model de monarh constituţional, n-a ocolit problema evreiască şi declaraţiile regelui, fără prejudecăţi antisemite, consună întocmai cu ceea ce îi va spune mai tîrziu ministrului american Vopicka: „inteligenţi, economi, foarte activi“, evreii au calităţi redutabile în concurenţa cu românii. Din informaţia amănunţită pe care a cules-o autorul, în orice domeniu al economiei, de la agricultură la exploatarea petrolului, imaginea ce i se înfăţişează este a unei ţări în care „totul este de creat“ şi a unei gestiuni ruşinos de incompetente. Căci „românul este strălucitor, inteligent, dar leneş şi foarte cheltuitor, mai ales neprevăzător, oricînd gata să se îndatoreze pentru a-şi satisface setea de plăceri imediate“.

Deşi Constituţia, de tip liberal, imitată după a Belgiei, ca şi în Rumelia sau Bulgaria, nu putea decît să-i obţină aprobarea, acest observator obiectiv critică votul censitar şi regretă lipsa inamovibilităţii în justiţie (situaţie comparabilă atunci cu politizarea justiţiei în Spania). Notele de călătorie din care spicuim remarcă absenţa monumentelor: „Aici piatra nu povesteşte istoria trecutului“. În schimb, „plugul grosolan de lemn nu s-a schimbat din vremea lui Traian“, iar în bordeiele din Bărăgan condiţiile de viaţă i s-au părut inferioare celor din Congo. Ca dovadă, acest spectacol jignitor pentru sensibilitatea ecologistului: „Lîngă Bucureşti, se vede o grămadă imensă de bălegar care provine de la caii întreţinuţi în capitală; cînd movila s-a uscat, i se dă foc“. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe