Johnny

27 decembrie 2012   BORDEIE ȘI OBICEIE

Neobişnuită, pe atunci, anglicizarea numelui pentru un român care studiase la Paris şi într-o vreme în care limba engleză abia pătrunsese la noi (chiar cărţile englezeşti erau încă rare în bibliotecile din Bucureşti). Poate că era tocmai un fel de a se singulariza, de a semnala adeziunea la o modă pe care o introdusese Principesa Moştenitoare. Sub acest nume era cunoscut Ion D. Berindey (1871-1928), arhitectul cel mai reprezentativ pentru acea infatuare faţă de scena culturală franceză care a caracterizat înalta societate bucureşteană pînă la Primul Război Mondial. Influenţa profesorilor săi Daumet şi Girault se vede din proporţiile clasice şi din decoraţia sculpturală barochizantă pe care opera lui le-a conservat intransigent chiar în timpul în care se manifesta stilul naţional promovat de Mincu.

În ultima vreme, interesul pentru această operă a crescut. Am semnalat un blogspot şi o plachetă bilingvă Traseul cultural Berindey, precum şi expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă, al cărei catalog reprezintă o introducere în cercetarea unui bogat material de desene de arhitectură. Cabinetul de desene şi gravuri de la Palat posedă peste 700 de planuri şi schiţe de detaliu provenite din colecţia lui Al. Saint-Georges, omul căruia i se datorează acea extraordinară arhivă fără de care nu se poate scrie istoria modernă a României. Am putut vedea, deci, documente datate între 1902 şi 1920. În ordine cronologică se înşiră, numai pentru Bucureşti – fiindcă Berindey a mai lucrat şi la Craiova, Turnu-Severin, Iaşi, Constanţa sau Sinaia –, o serie de clădiri impunătoare. Casa cea mai veche este a generalului Eraclie Arion, construită în 1898, cînd arhitectul abia se întorsese de la Paris, cu diploma guvernului francez. Acolo se află astăzi ANI, după ce a fost Uniunea Scriitorilor şi, pînă nu de mult, ambasada Libiei. A urmat, în 1900, pe acelaşi Bulevard al Colţei (Lascăr Catargiu), o splendidă casă pentru Grigore Olănescu şi soţia sa Adina Ghica, moştenită după moartea lor de Alexandrina Cantacuzino. Avea să fie victima ultimelor demolări din vara anului 1989. Berindey a proiectat şi casa lui Al.G. Florescu, începută în 1902 şi la care se mai lucra în 1906, pe strada care se numea atunci Cosma, apoi Victor-Emanuel, I.C. Frimu şi Henri Coandă, unde au funcţionat succesiv Institutul de Lingvistică şi Institutul Goethe. În acelaşi timp, se construia măreţul palat al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, mai tîrziu închiriat de stat pentru Preşedinţia Consiliului de Miniştri, apoi Muzeul Muzicii („George Enescu“). Un al patrulea om politic conservator, Al. Lahovary, îi comanda în 1906 lui Berindey un proiect de casă pe Calea Victoriei. Din 1905, arhitectul pregătea pentru Const. şi Anghel Solacoglu, proprietarii fabricii de pîine din Calea Moşilor 122, casa în care va locui, în anii ’30, profesorul Cezar Papacostea, în str. Visarion, nr. 8. N-au mai rămas din ea decît nişte cioturi de zid învelite într-un linţoliu, după demolarea pe furiş, încetul cu încetul, deşi, chiar după colţ, Bulevardul Lascăr Catargiu este zonă protejată. Vin la rînd, în 1906-1908, casele fraţilor Kalinderu, pe strada care se chema „a Renascerii“ la ieşirea din Ştirbei-Vodă; colecţia de artă pe care o adăposteau a plecat la Moscova în refugiu, în războiul următor clădirile au fost bombardate şi nu mai păstrează astăzi valoare artistică. Observatorul Astronomic Popular este fosta casă, împodobită cu simboluri marine, a amiralului Vasile Urseanu, care în 1910 a instalat acolo luneta folosită şi astăzi. Lîngă casa Florescu, Berindey a mai realizat o lucrare, clădirea în care este un cămin al studenţilor la Conservator, la colţul cu Prelungirea Dacia: în anii 1911-1914 era destinată a fi locuinţa lui Emanoil Kretzulescu, boier cu preocupări istorice. Teatrul Foarte Mic ocupă sala de spectacole a altui edificiu construit de Berindey între 1912 şi 1921 ca să fie sediul Sindicatului Ziariştilor. Pe Şoseaua Kiseleff, un monument al lui Eminescu atrage atenţia asupra clădirii în curtea căreia a rămas de cînd era acolo Uniunea Scriitorilor, dar unde îşi are un local Partidul Social-Democrat. Fusese reşedinţa, construită în 1905-1925, a juristului Toma Stelian, iar acest ministru liberal o lăsase ca să devină un muzeu de artă, după cum înzestrase Facultatea de Drept cu marea lui bibliotecă.

Soarta acestor opere ale lui Berindey poate stîrni reflecţii melancolice. Oricum, ea reflectă transformările prin care a trecut societatea românească. De ele nici el însuşi nu fusese străin, acceptînd în 1917, sub ocupaţia germană, să fie membru în Consiliul municipal al Capitalei. Nu ştiu dacă vederile lui politice se îndreptau în această direcţie sau dacă a crezut că îşi va continua, în condiţii mai favorabile, o activitate frenetică. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean

Mai multe