Încă un muzeu în pericol
Acum un an număram muzeele pe care le-a pierdut oraşul nostru şi ajunsesem la vreo zece, sau o duzină întreagă. Dispărute din diferite motive: chiar dacă evacuate pentru o mutare care nu s-a mai realizat, ori închise fără explicaţii, sau pur şi simplu desfiinţate. Nu pot uita că, pe strada care şi-a regăsit numele de Thomas Masaryk, după ce fusese Julius Fucik, casa memorială Dr. Gheorghe Marinescu a devenit un restaurant, aşa că amintirea unui mare savant român, care era păstrată acolo chiar în încăperile unde el trăise, s-a spulberat cînd s-au risipit documente, fotografii şi instrumente. Statul nesocoteşte istoria şi restrînge cheltuielile culturale, oricît de mici ar fi, dacă ele nu au fost politizate. O singură excepţie merită menţionată: Muzeul de la Poştă, căruia directorul său, Ernest Oberländer-Târnoveanu, i-a redat viaţă cu expoziţiile şi publicaţiile care, unele după altele, înnoiesc şi subiectele, şi metoda de a trezi interesul. Imaginaţia şi hărnicia lipsesc în atîtea altele, cu scuza obişnuită (şi justificată) că nu sînt bani.
De data asta, pe bd. Dacia, nr. 12, este o mare agitaţie, fiindcă Muzeul Naţional al Literaturii Române trebuie să plece. După un proces de 11 ani, ca urmare a restituirii clădirii. Aceasta reprezintă un monument istoric: construit în 1839 de Alexandru Villara, a trecut repede în familia lui Scarlat Kretzulescu, care avea mari proprietăţi în împrejurimi, ca, de pildă, impunătoarea casă de peste drum, la colţ cu strada numită acum Henri Coandă. Naţionalizarea din 1948 a înstăpînit statul pe casele boiereşti, cele mai frumoase din Bucureşti. S-a instalat aici Muzeul Româno-Rus, avînd ca director un boier tot aşa de autentic, dar comunist, „prinţul roşu“ Scarlat Callimachi.
Cînd legăturile cu Uniunea Sovietică n-au mai avut aceeaşi importanţă, localului prestigios i s-a atribuit o destinaţie la care nimeni n-ar fi obiectat: Muzeul Literaturii, cu Perpessicius în frunte. Va fi de ajuns să amintesc că noua instituţie a publicat o revistă, Manuscriptum, care a cules, mulţi ani de zile, documente inedite prin care se îmbogăţea istoria literaturii române. O operă de educaţie patriotică se desfăşura în casa deschisă vizitelor şcolare şi conferinţelor, cîtva timp ţinute cu regularitate, iar colecţia revistei a constituit un instrument de lucru. N-am de judecat cum a evoluat instituţia, fiindcă nu din cauza unor neajunsuri în funcţionarea ei este ameninţată acum cu mutarea (unde? nu ştie nimeni). Restituţiile, justificate pentru a repara acele nedreptăţi săvîrşite de regimul comunist dezmoştenind familii istorice, au aplicat legea, de mai multe ori modificată pînă în 2003, atît contra unor particulari care intraseră în asemenea spaţii, fiind bine văzuţi într-o perspectivă politică, şi erau acum chiriaşi împroprietăriţi, cît şi contra statului însuşi, responsabil de interesul public al unor valori abuziv confiscate. Nu numai că ambasadele care fuseseră plasate în case naţionalizate au trebuit să se mute, ci şi destinaţiile culturale pe care le căpătaseră alte clădiri au fost contestate, iar statul a pierdut cu regularitate procesele intentate de moştenitori.
În cazul care ne interesează, deţinătorul – confirmat de justiţie – al titlului de proprietate a cumpărat casa de la ultima descendentă a Creţuleştilor, care, după ce familia emigrase în Italia şi obţinuse chiar un titlu princiar papal, era marchiza Quaranta di Zulino. Domnul Mihai D. Sturdza, pe care-l cunoaştem ca istoric respectat, se prezintă în calitatea de proprietar – plătită şi dobîndită. Deoarece se impune, prin lege, evacuarea muzeului, acestuia trebuie să-i găsească adăpost Primăria, de care depinde. Dar nici Consiliul General, la care s-a făcut apel, nici RAPPS, nici Ministerul Culturii nu vor să ştie de această situaţie. Totuşi, pe străzile din apropiere – Christian Tell, de exemplu – sînt cel puţin trei clădiri care ar putea primi muzeul. Despre consecinţele restituţiilor în privinţa conservării unor monumente istorice din Bucureşti şi din ţară vom mai avea prilejul să vorbim.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: wikimedia commons