Încă o casă pustie
Cele mai multe dintre casele despre care aflaţi aici au fost dărîmate pe furiş, aşa că nu îmi rămîne decît să le scriu necrologul. Aproape toate celelalte sînt acum goale şi încuiate în aşteptarea cumpărătorului care le va demola, sau, dacă le mai protejează un PUZ ori un certificat de monument istoric, sînt lăsate să le roadă dintele timpului pînă cînd această neglijenţă le va ruina. De aceea dau alarma despre o clădire cu statut incert: fie că aparţine unor moştenitori cărora nu li s-a recunoscut încă dreptul, fie că o deţine Corpul Diplomatic – am auzit ambele explicaţii –, ea este în paragină.
În strada General Christian Tell, la numărul 23, am intrat în curte şi am scăpat cu greu de colţii unui cîine-lup feroce (am să cer Redacţiei un supliment de onorariu pentru asemenea riscuri). Aici era, prin anii ’80, sediul unui Institut pentru Problemele Naţiunii, director Constantin Vlad, firmă care a dispărut împreună cu altele la fel de oficiale. Casa stă să împlinească un secol, fiindcă a fost construită în anul 1911, pentru Alexandru Cotescu, pe atunci directorul general al CFR, de către arhitectul Paul Smărăndescu, din a doua generaţie de elevi ai lui Mincu. Suprafaţa clădită este de aproximativ 312 m2.
Masiva clădire se compune dintr-un subsol, un parter şi în parte o mansardă, cu sera caracteristică pentru acea epocă. Planuri, fotografii şi alte informaţii au apărut în revista Arhitectura, nr. 2 din 1916, care era cel dintîi an al splendidei publicaţii. Aflăm de acolo că planşeurile sînt de beton armat, că există straturi orizontale şi verticale de beton pentru izolarea contra umezelii şi că tencuiala soclului, a balcoanelor, în jurul ferestrelor şi la friză este din piatră artificială buceardată. Din aceeaşi sursă aflăm că marchiza de la intrare e de stejar şi scara principală – de marmură. Stilul era caracterizat chiar de arhitect – dacă el este autorul prezentării din revistă – ca fiind „cel românesc modern, inspirat de vechile motive româneşti ce ne-au rămas din trecut“.
Ornamentaţia încărcată pe care o îndrăgeau Mincu şi cîţiva dintre discipolii lui este vizibilă la friză şi deasupra unor ferestre. Interiorul poate fi reconstituit pe baza planurilor: la parter, vestibulul se deschidea către salon şi salonaş, sufragerie, birou şi dormitor cu baia alăturată. Dependinţele, la acelaşi nivel, cuprindeau o cameră de bonă, o debara, o cămară şi un oficiu. Bucătăria era la subsol, cu o altă cămară, spălătoria şi călcătoria, pivniţa, lîngă care era prevăzută o încăpere specială pentru depozitarea vinurilor, precum şi cinci camere de servitori, ceea ce presupune un personal destul de numeros. Aşa era acum o sută de ani! Pe acelaşi etaj cu podul se aflau două dormitoare pentru oaspeţi, dar nu văd o altă baie decît cea pentru care ei ar fi trebuit să coboare la parter.
Grădina, aflată în stînga casei, cum o priveşti din stradă, a dispărut, fiind înlocuită de o curte de serviciu, înconjurată de nişte clădiri scunde mai noi, locuite, şi de căsuţa unui paznic absent. În curte, copacii au crescut ca un ecran care ascunde faţada şi iarba ieşită prin caldarîm e presărată cu gunoaiele aruncate peste gard.
Trecutul la care trimit aceste informaţii amănunţite este cel dinainte de Primul Război Mondial, perioadă de efervescenţă a oraşului şi a civilizaţiei româneşti în genere. Paul Smărăndescu, întors de la Paris, unde-şi făcuse studiile, începea să aibă succes. Locuia în strada Luterană şi îşi va construi la Sinaia vila Vînători (care se ruinează văzînd cu ochii, părăsită după ce a găzduit „artişti veniţi la odihnă“ în anii ’50 sau studenţi în vacanţă în anii ’80). În vremea copilăriei mele, auzeam despre doamna Smărăndescu că vinde în Talcioc rămăşiţele a ceea ce fusese altădată situaţia unui arhitect bine plasat, iar biblioteca lui s-a risipit, cu amintirile unei ucenicii artistice din prag de veac.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.