Încă o barbarie?
Îmi pare rău că n-am altceva de anunţat. Sîntem aici, eu şi aceia care îmi semnalează, din cînd în cînd, ceea ce au observat pe unde îşi au drumurile lor, nişte sentinele fără puşcă. Putem să dăm alarma. Atît. În speranţa că o autoritate în ţara asta, în Capitala ei, va interveni la timp ca să oprească măcelul clădirilor vechi. Sau numai pentru a sezisa opinia publică şi a-i face de ruşine pe vînzătorii clădirilor de interes istoric şi artistic în care a mai rămas ceva din trecutul nostru. Al cui? Al unora, tot mai puţini, care simţim că aparţinem mulţimii constructorilor tradiţiei. Ruşine? Cu cît creşte numărul transfugilor care dau uitării trecutul, cu atît îşi pierde orice noimă acel sentiment stînjenitor că ai făcut ceva interzis.
Două lucruri se pot întîmpla pînă cînd va apărea acest articol. Ori dispare afişul din fotografie, ori dispare zidul pe care el este lipit. Pe strada Berthelot, pe trotuarul opus Catedralei catolice şi blocului-turn de lîngă ea, urcînd către colţul cu str. G-ral Budişteanu, a dispărut o casă care astupa vederea către un monument istoric. Dacă era ca cea învecinată, care arată destul de prăpădită şi fără caracter, nu era mare pierderea.
Dar clădirea care a devenit vizibilă, dărăpănată şi părăsită, ca să se înfigă buldozerele în ea, figurează pe lista monumentelor din Bucureşti la nr. 401, sub numele de „casa Robescu“, cu o stereotipă apreciere a vîrstei, „sf. sec. XIX – prima jumătate a sec. XX’’ – ce să-şi bată capul cineva ca s-o dateze mai exact? Un „panou de indentificare“ (sic!) emis acum un an, dar expus doar săptămîna asta, arată că Universitatea Naţională de Arte Plastice, proprietara clădirii, se declară beneficiara desfiinţării ce va fi dusă la capăt pînă la 12 iulie 2013. Presupun, deci, că terenul astfel eliberat va fi folosit pentru o construcţie nouă. Acest avantaj nu era evident în 2008, cînd conducerea Universităţii m-a rugat să scriu pentru a lua apărarea casei (în cartea mea, Case şi oameni din Bucureşti, I, pp. 199-201, se poate citi articolul, ilustrat cu o fotografie, prin care mi-am îndeplinit cu perfectă convingere datoria de a pleda cauza).
Povesteam, atunci, că această clădire, în care au funcţionat Liceul „N. Tonitza“, apoi biblioteca Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu“ şi, mai tîrziu, atelierele unor artişti, exista deja în ajunul Unirii, fiind casa beizadelei Scarlat Ghica (1812-1875). A moştenit-o fiul acestuia, Alexandru (1837-1918), magistrat, căsătorit cu Eufrosina Săvescu. Înainte ca ei să se mute în mormintele de lîngă biserica Ghica-Tei, necropola familiei, ei au vîndut casa, în 1901, lui Alexandru F. Robescu, profesor de matematică la Liceul „Matei Basarab“. Acesta o cumpărase pentru a o dona, în 1902 – an în care fratele său, Constantin, era reales primar – Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Ministru era, atunci, Spiru Haret, care a înfiinţat acolo Şcoala profesională de fete nr. 1, cu numele donatorului, pe care-l va purta pînă în 1948. Elevele aveau să suie scara monumentală de marmură, ale cărei două rampe se întîlnesc pe platforma de la jumătatea spaţiului central, spre a ajunge apoi la etaj, în holul care se deschide prin cele două uşi-ferestre ale unei logii cu un balcon de fier forjat. De toate se va alege praful. Pentru orice se găsesc bani, numai pentru a păstra ce e vechi nu! Dacă această casă nu a fost declasată în ultima vreme, demolarea este ilegală. Întîmplător, ştiu că înscrierea ca monument istoric se bazase pe o expertiză competentă (eu am completat referatul numai cu informaţia că, în 1857, casa, pe atunci nouă, a fost închiriată unui diplomat străin, şi cu date biografice despre această ramură a Ghiculeştilor). Dacă de la Minister sau de la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a venit avizul prin care s-a consimţit la distrugere, aceste instituţii, ca şi conducerea Universităţii de Arte (alta decît acum cinci ani), nu merită încrederea pe care ar fi normal să le-o acordăm.
Gestul de a cumpăra o casă spre a o dona statului a fost, chiar altădată, destul de rar ca să-l respectăm.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean