G.M. Cantacuzino în București
Se împlinesc 50 de ani de la moartea unuia dintre oamenii cei mai înzestraţi ai culturii române, ca arhitect, teoretician şi istoric al arhitecturii, pictor, filozof, pedagog, într-un cuvînt un umanist modern, un fel de Leon Battista Alberti strămutat în vremile noastre. Iar această definire a personalităţii lui George-Matei Cantacuzino (1899-1960) ar putea părea săracă, dacă nu am întregi-o, adăugînd că, suflet faustic în dialog cu el însuşi, a reflectat cu nobilă amărăciune asupra naturii umane şi că, în ţara lui, a fost întemniţat cinci ani.
Aniversarea a fost celebrată de extraordinara editură Simetria – nume pe care l-a purtat revista creată şi, în parte, scrisă de Cantacuzino –, prin două cărţi. Una este de doamna arhitect Mirela Duculescu, în care se înmănunchează date biografice şi o armonioasă prezentare a gîndirii arhitectului. Cealaltă este reeditarea Scrisorilor către Simon, apărute postum în 1993. Ambele cuprind şi traducerea textului românesc în limba engleză (merită precizat că ea este desăvîrşită, tălmăcirea confesiunilor adresate lui Simon Bayer fiind chiar o realizare literară, datorată doamnei Marie-Lyse Ruhemann, fiica autorului). Aceste volume sînt îmbogăţite cu ilustraţii de o calitate artistică excepţională. La lectură, ne vin în minte inevitabil unele lucruri care au rămas nespuse. Cum se face, de pildă, că astăzi, cînd toată lumea îi citeşte pe Noica şi pe Cioran, n-a băgat nimeni de seamă cît de mult a fost influenţat stilul lor de clasicismul meditativ al lui G. M.? Cine se îndoieşte, să reia Paginile lui Noica despre sufletul românesc: ele au apărut în 1944, deci mult timp după Arcade, firide şi lespezi sau Izvoare şi popasuri. Aceeaşi e năzuinţa de a scrie o istorie a vieţii spirituale româneşti. Ea se inspiră, mărturisit sau nu, din ideile „morfologilor culturii“ (Riegl, Frobenius, Spengler). Alte asocieri se mai pot schiţa – de pildă, atunci cînd Cantacuzino rîde de „mitocanul naţional“, cum să nu ne amintim ironiile lui Paul Zarifopol? Observaţiile lui Cantacuzino despre Experienţa americană la întoarcerea de la New York (RFR,VI, 1939, 9) nu se pot ocoli pentru o comparaţie cu impresiile aduse din aceeaşi călătorie de Iorga şi de Comarnescu. În Pătrar de veghe, explorarea Iranului, a Siriei, Libanului, Iordaniei şi a Palestinei corespunde unui interes pentru arhitectura orientală bine stabilit în epocă prin cartea lui Robert Byron The Road to Oxiana. Chiar Martha Bibescu se aventurase pe drumurile Persiei înainte ca G.M. să ajungă şi el la Isfahan.
Dar acasă, ce face el? În 1931, scrisoarea deschisă către Marcel Iancu cuprinde un verdict tăios: „oraşul nostru haotic, de un haos balcanic şi mediocru, de «o ticăloşie mică», cum zice Tudor Arghezi“... Altădată se plînge de „această capitală care pare mereu improvizată“. Din lista de 26 de opere ale arhitectului, exact jumătate au fost în Bucureşti. De altfel, la această listă, alcătuită de doamna Duculescu, mai sînt de adăugat casa Elisabetei Cantacuzino (născută Grueff), pe Aleea Alexandru, şi, probabil, casa Kretzulescu din str. Henri Coandă, colţ cu Dacia. Primii ani de activitate, 1923-1928, se află sub semnul lui Palladio: banca Chrissoveloni şi vila reginei Elisabeta a Greciei. După 1932, în acelaşi timp în care se înălţau cele 14 etaje ale blocului Carlton, care se va prăbuşi la cutremurul din 1940, a construit cel mai frumos hôtel particulier, în stil englezesc, casa N. Mavrocordat din Intrarea Pietăţii. Lui Arghezi, la Mărţişor, şi lui Nae Ionescu, la Băneasa, le-a clădit adevărate conace. De o sobrietate funcţională, vila Policrat din Calea Floreasca ar putea părea de Marcel Iancu. Imperativele unor comenzi şi adeziunea autorului la modernism sînt ilustrate de blocurile de locuinţe din Piaţa Lahovary şi Piaţa Amzei sau de birouri pentru Creditul Industrial vizavi de Universitate, toate din 1934-1935 şi nedepăşind limita de 6 etaje. Surprinzător este proiectul imobilului Kretzulescu care, printr-un front de magazine pe Calea Victoriei, întrerupt la mijloc de o alee, ar fi ascuns aproape biserica brâncovenească. Nu mai puţin şocantă era ideea de a înlocui chiar propria casă a lui G.M. (Calea Victoriei, 109, în coasta Palatului Ştirbey, unde avea numai parter şi două etaje) cu 10 etaje de locuinţe. Lucrarea, în colaborare cu Octav Doicescu, era concepută în 1944, dar, la transformarea clădirii în Minister al Petrolului în 1948, a fost redusă la regimul de înălţime de 6 etaje.
Aceste exemple, pe care le-am cules din cartea doamnei Duculescu, dau imaginea unei opere proteice. Indiscutabil, omul merita acel coup de chapeau din partea lui G. Crutzescu – „unul din vajnicii luptători pentru un Bucureşti mai frumos şi mai rînduit“.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.