Gara din Brad

30 aprilie 2014   BORDEIE ȘI OBICEIE

Ţara Zarandului, deşi e ţară, nu-i prea mare. Cel puţin zona care se întinde pe teritoriul judeţului Hunedoara, căci există şi teritoriul alocat acum judeţului Arad. Termenul încearcă să cuprindă mai mult o entitate etnografică, chiar dacă de-a lungul timpului, din punct de vedere administrativ, Zarandul a fost şi comitat de sine stătător. Iar acum, după decăderea Băii de Criş, Bradul e buricul locului. Iar centrul acestui ombilic ar trebui să fie gara. Nu doar ca punct de legătură cu restul lumii, ci şi ca monument istoric şi, în opinia mea, cea mai reprezentativă clădire a oraşului. Însă lăsată în paragină...

Cum treci de oraş, în drum spre Ţebea, pe strada Avram Iancu (sic!), dai de-o dungă de cale ferată ce pune piedică şoselei. Nu mai mergi mult şi, pe dreapta, la numărul 52, o clădire cu un fel de turn la mijloc îţi sare-n ochi, şi fără să vrei. Pe turn e un acoperiş ca un bulb de ceapă, deasupra căruia nu fîlfîie, ci stă încremenit un steag tăiat în tablă, înălţat pe-un paratrăsnet. E o giruetă pe care e încrustat anul zidirii: 1896. De-o parte şi de alta, două aripi ce s-ar vrea identice ar trebui să aducă aminte de un model tirolian, se spune, de mult uitat. Căci Gara din Brad – vorbeşte lumea prin cărţi şi articole – e copia fidelă a uneia din Tirolul austriac. Am încercat să identific care, dar cercetarea fiind prea superficială, am rămas la nivelul informaţiilor pe care le ştie tot poporul locului...

Construită la sfîrşit de secol XIX şi inaugurată la 6 decembrie 1896, e trecută în listele oficiale ca monument de arhitectură de importanţă locală, înscris la poziţia 201 din lista monumentelor istorice (codul LMIHD-II-m-B-03-265). Stilul e vienez, tirolian de-a dreptul spun unii, şi cică seamănă foarte mult cu impozanta gara din Milano. Am stat zile întregi să caut gări pe Google. Asemănări am găsit, dar modele nu. De atunci, de cînd a fost ridicată, gara nu a beneficiat de lucrări de consolidare şi renovare. Sînt acte care susţin faptul că staţia reprezenta punctul terminus al liniei de cale ferată Sîntana (AR) – Brad (HD), dată în folosinţă în anul 1896. Cîndva în secolul XX, după ridicarea prin elan muncitoresc a liniei Deva – Brad, Gara Brad nu mai era punct terminus, ci doar o staţie pe traseul Deva – Arad... După alte cîteva zeci de ani, din Deva – Brad n-a mai rămas decît terasamentul şi construcţiile părăsite de „halte“ şi „puncte oprire“, aşa că azi Gara din Brad e iarăşi un capăt de lume, în loc să fie mijlocul ei!

Cînd ajungi în faţa gării – de fapt, în spatele ei, dacă mergi cu maşina –, un prim lucru te face să regreţi că te-ai încumetat. O fi gara frumoasă, chiar dacă are tencuiala scorojită şi igrasia urcată parcă pe pereţi ca o iederă, dar zona de parcare nu cred să fi fost asfaltată vreodată. Nici betonată. Nici pavată cu cuburi de bazalt chinezesc. Să nu mergeţi acolo cînd plouă, că sigur n-aveţi cizme de cauciuc. În faţă – cîteva maşini. O Dacie 1310 turcoaz. O Dacie Break roşie. O Solenza albastră. Şi un Renault vechi, roşu spre portocaliu, habar n-am ce model. Una dintre ele e a şefului de gară. Restul, probabil – ale unor angajaţi care circulă cu trenul. Că în toată gara nu-i decît şeful de gară. Care m-a luat la întrebări – de ce fac poze la mersul trenurilor? Şi la sala de aşeptare? La data cînd am pozat eu, şase trenuri pe zi plecau spre Arad. Şi tot şase se întorceau. Primul pleca din Brad la 6,45. Ăl din urmă ajungea înapoi la 21,59. Chestia asta am aflat-o de pe o foaie A4 lipită peste panoul ăla mare, cum vezi în toate gările, cu plecări – sosiri „din staţia Brad, valabil de la 10.12.2010“! Unde, pe panoul respectiv, informaţiile erau asamblate dintr-un fel de piese de Remy, băgate pe nişte „şine“ de aluminiu şi lipite cu scoci, ca să nu le ducă vîntul. Şi se vorbea acolo doar de Personale. Nici gînd de Rapide sau Accelerate! Şi cu atît mai puţin de Regio, Interregio sau Intercity.

Am plecat repede spre casa de bilete. Un panou mare, albastru, ce odată avea şi neoane înăuntru, m-a atenţionat să păstrez curăţenia. Printre crengile unui pom am reuşit să desluşesc şi „Informaţii“, exact vizavi de alt panou, pe care scria „Şef Staţie“. „Poliţia TF“ mă aştepta după un colţ. Normal, nu era nimeni, doar panoul. Cînd am ajuns în faţa a ceva ce aducea a casă de bilete, pe geam am văzut altceva ce m-a blocat: un afiş cu Vadim Tudor, decolorat, de la alegerile din 2008. Am dat să plec. Am deschis o uşă. Dincolo de uşă se vedea cerul albastru şi pomii verzi. Din nefericire, cîţiva metri din podea se prăbuşiseră, iar tavanul stătea şi el să cadă, în subsolul care îşi deschidea gura ca un hău...

...Trecînd printr-un coridor insalubru, am ajuns la lumină, în spatele gării. În timp ce-mi ştergeam obiectivele aparatului de fotografiat de praf, un nene – care mi s-a părut că aduce cu şeful gării, dar nu cred că era el – m-a îmbiat la taifas. L-am refuzat. Am auzit doar cum, în urma mea, vorbea mai tare, să-l aud: „Ştiai că prin anii ’30-’40 şeful gării ăsteia a fost Nicolae Beligan? Tata lu’ actoru’ de-o jucat în Cuibul Salamandrelor...“

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie şi doctorand la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia. 

Foto: D.I. Iancu

Mai multe