Farmecul discret al palatelor (aproape) complet distruse
Că Palatul Martinuzzi din Vinţu de Jos, judeţul Alba, ar putea fi refăcut ţine de domeniul utopiei. Cel puţin în România crizei, dar întreprinderea ar fi destul de anevoioasă şi în vremuri normale. (Pentru curioşi, Vinţu de Sus nu mai există, este vechea denumire a actualei comune Unirea, tot în judeţul Alba.)
Clădirea Martinuzzi este mult prea deteriorată pentru a fi reconstruită, mai ales într-o Transilvanie care numai de conace, castele sau palate distruse nu duce lipsă. O foarte scurtă şi total neselectivă listă ar include Castelul Nopcsa din Sânpetru (locul unde au fost descoperiţi dinozaurii pitici), castelul de la Zlatna, Castelul Nălaţvad de lîngă Haţeg, conacele de pe Valea Mureşului.
De fapt, Palatul Martinuzzi este o adresă turistică „pour les connaisseurs“. Vin aici arheologi, arhitecţi, jurnalişti în căutare de subiecte cu tentă negativistă, maghiari mai mult sau mai puţin nostalgici. Deşi circulat, drumul spre Alba Iulia prin Vinţu de Jos se abate oarecum, iar palatul se abate, la rîndul său, faţă de şoseaua principală ce traversează comuna. Nu ştii pe unde s-o iei, nu-l găseşti. Nu ştii unde să te uiţi, nu-l vezi...
Guvernator al Transilvaniei între 1541 şi 1551 (după ce fusese episcop catolic de Oradea, apoi de Esztergom şi ajuns cardinal), Georg sau Gheorghe Martinuzzi (a preferat să păstreze numele mamei sale, născută la Veneţia) şi-a construit în 1550 la Vinţu de Jos un castel considerat ulterior drept cea mai valoroasă clădire renascentistă din România. Planurile aparţin arhitectului italian Domenico da Bologna, cel care a construit şi cetatea din Gherla. Spiritul principelui Martinuzzi, ucis chiar în palatul din Vinţu de Jos din ordinul generalului Castaldo, marchiz de Cassiano, pare să planeze nefericit asupra reşedinţei sale. Din construcţia fără îndoială remarcabilă la vremea ei, înconjurată de valuri de pămînt şi şanţuri umplute cu apă, au rămas cîteva ziduri, un turn dărîmat şi o poartă în arcadă, încă suficient de spectaculoasă pentru a stimula imaginaţia. Mureşul, care curge la cîţiva zeci de metri de ruine, asigură decorul romantic. Stilistic şi temporal însă, palatul este destul de departe de romantism: ancadramentele celor cîteva ferestre permit plasarea precisă în perioada Renaşterii.
Clădirea intră încet-încet în stăpînirea vegetaţiei. Perioada de degradare accelerată a început după anii ’70, cînd tratamentul tipic comunist aplicat clădirilor cu descendenţă discutabilă, nobiliare, în general, şi aparţinînd fostei aristocraţii maghiare, în special, a permis ca ceea ce mai stătea în picioare să fie devastat prin furt. Ţiglele, cărămizile, lemnul au dispărut. Ce a rezistat se mai vede. Încă.
Lipsită şi de credincioşi, şi de bani, parohia reformată, proprietara a ceea ce a mai rămas din palat, este evident incapabilă să susţină renovarea. La modul declarativ, Primăria ar dori să-l refacă, dar starea deplorabilă în care se află echivalează practic cu reconstrucţia. Sumele necesare n-au fost calculate nici măcar teoretic pentru că nimeni nu crede cu adevărat că refacerea din temelii ar fi posibilă.
Privitorului (cît de cît) avizat îi poate fi permisă o sugestie. Dacă nu reconstrucţie, atunci măcar conservare. Urmează lait-motivul: aşa cum se procedează prin alte părţi cu astfel de clădiri. În fond, nici pe la case mai mari nu se reconstruiesc palatele ajunse chiar atît de degradate. Legendele spun că o comoară dacică descoperită în Mureş i-ar fi permis principelui să-şi construiască palatul. Circulă şi o poveste lugubră despre împărăteasa Maria Tereza, care îşi ucidea într-una din încăperi amanţii deveniţi indezirabili, prin acţionarea unui mecanism care-i lăsa să cadă pe nefericiţi în săbii.
Conservat profesionist, palatul ar fi fără îndoială util istoric, arhitectonic, turistic. La rigoare, regizoral. Sau chiar poetic...
Alexandru Gruian este doctorand în cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.