Două altare şi un bloc

7 martie 2012   BORDEIE ȘI OBICEIE

Între străzile Visarion şi Căderea Bastiliei se întinde un spaţiu în care, în ultima sută de ani, au existat două biserici, ba, mai bine zis, de vreo cinci decenii, o biserică şi jumătate. În 1910, fiindcă parohia îşi schimbase caracterul, din cauza vecinătăţii noului Bulevard al Colţei (Lascăr Catargiu), şi apăruseră case elegante, de oameni înstăriţi (generali, înalţi funcţionari, avocaţi sau profesori universitari), s-a simţit nevoia unei biserici mai arătoase, mai încăpătoare, pe gustul vremii. Arhitectul a lucrat cu obişnuita lui pricepere, în care intrau cultură şi talent, fiindcă era Ernest Doneaud. Pisania din 1913 îi arată doamnei Elena Eraclide, născută Stîrcea (ştiţi, boieri bucovineni), recunoştinţa cu care i-a fost şi zugrăvit chipul în tabloul ctitoricesc alături de Carol I şi de regina Elisabeta. Preotul era, din 1920, poate chiar de la început, părintele Ioan C. Petrescu, un învăţat în materie de muzică bizantină, care a trăit cîţiva ani la Paris, la capela română de acolo. Urmaşul său, vreme de jumătate de secol, a fost blajinul părinte Mihai Dimoftache, duhovnicul copilăriei mele. Primul se odihneşte acum  lîngă zidul din dreapta al bisericii, celălalt îşi are mormîntul cimentat într-o  construcţie nouă unde se aprind lumînări pentru sufletele morţilor şi viilor. Cine trece mai departe pe poteca îngustă, prin zăpadă, şi deschide o poartă se găseşte într-o curte mărginită pe latura dreaptă de clădirea pe care scrie „Şcoala de Băieţi nr. 18“. Nu mai e de mult şcoală, ci un comisariat militar. În stînga, un şir de locuinţe modeste şi curate care au crescut din casa parohială de altădată. În faţă era vechea biserică, pe care n-o mai recunosc. Dacă a fost înainte de ea o biserică de lemn „a popii Mihăilă“, nu ştiu, dar în 1797, an în care bîntuia ciuma în Ţara Românească, s-a ridicat aici un lăcaş de închinare pentru sfinţii greci veneraţi ca apărători de această boală năprasnică.

Inscripţia menţionează hramul şi ctitorii: „Această sfîntă şi dumnezăiască biserică ce prăznueşte hramul Sfăntului Visarion arhiepiscop Larisi şi sfăntu mucenic Haralamb şi sfăntu mucenic Mina este zidită din temelie, după cum să vede, pănă în sfărşit prin osărdiia şi cheltuiala părintelui chir popa Petre referindarie, protopop Bucureştilor, şi a dumnealui Anton Berhicean logofăt za taină, ajutăndu la cheltuială şi alţi pravoslavnici creştini spre vecinica lor pomenire, în zilele preaînălţatului domn Io Alexandru Ioan Ipsilant Vvd, întru a doo venire, păstorind cîrma pravoslavii preasfinţit mitropolit al Ongrovlahii chir chir Dosithei i leatu de la zidire 7305, iar de la naştere 1797 sept. 21“. Logofătul de taină era un secretar al domnitorului fanariot însărcinat cu redactarea sau arhivarea de documente secrete, prin urmare se bucura de încredere deplină din partea lui Ipsilanti. Anton Berhiceanu a fost un cărturar cunoscut, iar numele soţiei lui, Safta, care a murit chiar în acel an, probabil de ciumă, este săpat în piatră deasupra uşii de intrare în biserică. Cît despre enoriaşii din mahala, nivelul lor social se poate ghici după donatorul unui potir de argint pentru împărtăşanie, „Ioniţă rachierul“. 

Vechea biserică nu mai era folosită şi se dărăpănase aşa de tare, încît se cerea în 1964 dărîmarea ei. Copiii de la şcoală se zbenguiau pe acolo şi profesorii se temeau de un accident. Oricum, ţin minte că interiorul era plin de gunoaie care acopereau pietrele funerare, iar din pictură mai rămăsese numai o Coborîre de pe Cruce. Fiind însă monument istoric, biserica n-a fost demolată în întregime, ci decupată:  s-au păstrat naosul şi altarul. Acum, văd că a fost refăcută şi are chiar pictură nouă în pridvor. Totuşi, pe lista oficială a monumentelor istorice, figurează încă „Visarion vechi“.

Pe restul terenului se construieşte un Centru Social care a ajuns la etajul trei şi, judecînd după armăturile care ies afară din beton, va mai avea cel puţin încă un etaj. 

Îmi vine să spun, ca un personaj al lui Tolstoi: „notre chère armée orthodoxe est terrible pour le pillage“. Adică dinamismul unor preoţi moderni nu mai are limite. Pe uşa bisericii noi era un afiş care-i chema pe credincioşi să-şi depună „bănuţul“ ca ofrandă pentru viitoarea Catedrală.      

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. 

Foto: R. Avram

Mai multe