„Distruge castelul!"
Cîţiva dintre tinerii de diverse specialităţi – cu precădere arhitecţi şi ingineri – care urmează studiile postuniversitare de restaurare la Universitatea „Ion Mincu“, s-au decis să facă excursii de studii în zone relativ apropiate de Bucureşti, cu precădere în judeţul Prahova. Şi să vadă cu ochii lor o parte dintre edificiile civile şi religioase înscrise în Lista Monumentelor Istorice. Datorită specificului studiilor lor, un alt obiectiv era acela de a vedea şi evalua ceea ce profesional se numeşte „starea“ monumentelor. Adică în ce măsură – fiind vorba de construcţii de patrimoniu – au fost şi sînt întreţinute de cei care ar trebui să facă asta conform legii, proprietari privaţi sau administraţii locale.
Din condiţionalul de mai sus se înţelege: „ar trebui“ înseamnă că nu, nu se ocupă nimeni de construcţiile care ar trebui să fie repere de civilizaţie şi cultură pentru o perioadă de cîteva secole, începînd cu veacul al XVII-lea şi pînă la jumătatea celui trecut. Chiar şi supuse exproprierilor, folosite ca sedii de instituţii locale – CAP, şcoală, primărie, spital – ansamblurile reşedinţelor boiereşti din judeţul Prahova mai suscitau încă interes şi oarecare grijă, în anii de pînă în 1990. A existat chiar o lucrare de inventariere şi evaluare a lor în scopul restaurării şi utilizării, cea a arhitectului Călin Hoinărescu. În anul 1988, volumele lucrării sale au fost premiate de către Uniunea Arhitecţilor din România. Iar mare parte a „obiectelor de arhitectură“ erau încă în grija unor administratori cărora părea să le pese de valoarea lor.
Revenind la tinerii cercetători, ei s-au întors din prima lor călătorie din judeţul Prahova cu bucuria descoperirilor însoţită însă de amărăciunea care i-a cuprins cînd au văzut ce a mai rămas din ceea ce ştiau din cărţi că trebuie să găsească. Şi cu întrebarea: chiar nu erau alte materiale de construcţie sau de pus pe foc decît cele provenite din edificiile care, încă acum cîţiva ani, puteau fi restaurate cu succes şi nu cu foarte mari cheltuieli? De la tabla de pe acoperiş la delicatele detalii din metal şi lemn, de la panourile cu intarsii de lemn preţios ale uşilor pînă la esenţele rare din parcul înconjurător, de la zidăria de cărămidă şi pînă la ancadramentele de piatră sau stucatură ale uşilor şi ferestrelor, vitraliile – toate au fost smulse şi refolosite după specificul materialului şi nevoile spoliatorilor.
Componentele de mai sus sînt cele care – împreună şi într-o remarcabilă punere în operă – formau piesa principală a uneia dintre cele mai spectaculoase reşedinţe nobiliare din România: palatul Văcărescu-Callimachi din Măneşti, unul dintre locurile vizitate de echipă. Palatul sau „castelul“, aşa cum i se spune de către localnici – ridicat deasupra unor pivniţe boltite de secol XVII –, a fost comandat de Theodor C. Văcărescu şi construit între 1882 şi 1892 de arhitectul francez Paul Gottereau, autorul a numeroase clădiri reprezentative din Bucureştii lui Carol I. În parcul înconjurător a fost construită şi o biserică, capelă a curţii. Nume sonore sînt implicate şi aici: arhitect, acelaşi Gottereau, lucrînd însă după planurile lui Lecomte de Nouy; pictura, Nicolae Vermont; vitraliile, R. Ziegler, realizatorul vitraliilor de Peleş.
Ce s-a ales în ultimii ani de toate astea am văzut din fotografiile tinerilor noştri colaboratori, dar titlul articolului este cel al unui inofensiv joc pe care l-am găsit pe net cînd am dat o căutare pentru: castelul măneşti prahova. Să fie oare întîmplător că jocul apare legat de „castelul“ Văcărescu-Callimachi? Şi o fi oare inofensiv îndemnul „Nimiceşte toate castelele care îţi ies în cale“? Mi-am mai pus şi întrebarea dacă a văzut cineva un joc care să se numească „Restaurează castelul!“.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: A. Teodor