Din reviste vechi

22 mai 2013   BORDEIE ȘI OBICEIE

În România, regimurile se schimbă şi fiecare, de la început, îşi pune în minte să reconstruiască Bucureştiul. Am văzut pînă în prezent că înnoirea Capitalei era mîndria cui trăia sub Carol al II-lea, ne aducem aminte de entuziasmul cu care Vadim Tudor şi alţii proslăveau opera urbanistică a lui Nicolae Ceauşescu, vedem astăzi ce planuri se croiesc, cu mai mult ori mai puţin succes, pentru altă „schimbare la faţă“ a oraşului. La fel au stat lucrurile cînd puterea au luat-o comuniştii. Cercetările despre acea vreme nu lipsesc, dar se bazează mai degrabă pe amintiri. Nimic nu poate înlocui recursul la surse. De aceea, vreau să răsfoim împreună documentele care au fost, pentru arhitecţi, o reglementare strîmtă sau un avertisment cu privire la atitudinea lor faţă de „sarcini măreţe“ şi „reconstrucţia socialistă“. Veţi auzi voci care au tăcut de mult.

Ce găseşte cineva dacă ia în mînă revista Arhitectură şi urbanism pe anul 1952? Numărul 12 se deschide cu un articol de Duiliu Marcu – recuperarea unui profesor cu renume, dinainte de război. Sub titlul „Perspective luminoase sînt deschise de Hotărîrile Partidului şi ale Guvernului“, în articol era vorba de hotărîrile din noiembrie 1952 – „epocale“, bineînţeles –, stabilind că „ceeace burghezia nu a făcut timp de 50 de ani, se va putea realiza de acum înainte într-un timp record.“ Pe calea realizării unei noi arhitecturi, „socialistă prin conţinut şi naţională ca formă“, cu inevitabilul ajutor al experienţei sovietice. Între ţintele propuse era sistematizarea Capitalei, care pînă atunci fusese „un oraş urît şi dezordonat“ – după părerea autorului. Acesta visa nu numai introducerea metroului, ci chiar transformarea Dîmboviţei în canal navigabil. Evenimentul simbolic prin care acest program începea să se desfăşoare era inaugurarea Casei Scînteii, a cărei construcţie durase trei ani (1949-1952).

Un alt articol, semnat R. Laurian, un adevărat rechizitoriu, acuza atît înapoierea, mizeria cartierelor locuite de „oamenii muncii“, cît şi „cosmopolitismul şi formalismul, producţii ale imperialismului“ manifestate în centru, unde puteau fi observate „stiluri străine de tradiţiile artistice ale poporului“. Pentru înlocuirea planului de sistematizare din 1935, care fusese cîndva salutat ca un mare progres, dar ale cărui erori şi lacune erau acum criticate, se anunţa întocmirea unui plan unitar de ansamblu. Invocarea exemplului sovietic aplicat la Moscova servea la respingerea unor recomandări de a păstra oraşul existent „ca muzeu al antichităţii“ şi de a clădi un oraş nou, dincolo de graniţele celui vechi, sau de a demola pentru a face loc noilor construcţii, care ar fi imitat înfăţişarea oraşelor capitaliste. O fotografie menită să ilustreze greşelile săvîrşite în trecut – „Biserica Enei, monument istoric, înghesuită între calcane de blocuri“ – incriminează şi viitorul, fiindcă trimite, în memoria noastră, la distrugerea aceleiaşi biserici, în 1977. Principiile expuse de arhitectul Laurian cu privire la monumentele istorice ca repere ale educaţiei patriotice merită citate pentru a pune în evidenţă cît şi cînd s-a făcut ceva, sau dimpotrivă: „mănăstirea Snagov, palatul de la Mogoşoaia, Căldăruşani, biserica Fundenii Doamnei, mănăstirea Comana şi altele vor trebui restaurate, întreţinute cu grije şi create mijloace de transport în comun pentru a înlesni vizitarea lor. În oraş vor trebui executate lucrări de degajare şi de creare a unui cadru adecuat monumentelor istorice mai importante, ca: Patriarhia, biserica Mihai-Vodă, mănăstirea Văcăreşti (n.n.), Radu-Vodă, Curtea Veche şi altele.“

Sînt de reţinut şi consideraţiile despre practica proiectării oraşelor cu care Cezar Lăzărescu – viitorul pontif al arhitecturii româneşti din anii ’70 – căuta să îndrume activitatea colegilor săi. De exemplu: „Studiul arhitecturii străzilor este încă insuficient aprofundat; efectele şi perspectivele succesive pe care le vede trecătorul, variaţia volumelor şi a culorilor, accentuarea judicioasă a detaliilor nu sînt încă îndeajuns studiate. Profilele prea mari de străzi, alcătuite pe baza unor formule de circulaţie şi nu ca rezultat al perspectivelor şi secţiunilor prin construcţii, de cele mai multe ori rup zonele de locuinţă în loc să le lege.“ Nu putem să nu citim acest pasaj fără să ne gîndim la Bulevardul Victoriei Socialismului şi la noua arteră care a înaintat trudnic de la Buzeşti la strada Berzei.

Restul volumului este ocupat de cultul lui Mincu, dezvoltat cu ocazia centenarului, şi de descrierea metroului de la Moscova. De reconsiderarea lui Mincu se ocupa, atunci, Gh. Kurinschi (mai tîrziu va semna Curinschi-Vorona). Cariera acestui autor legată de monumentele istorice se putea prevedea din titlul – de o emfază aproape comică – articolului său, „Lupta poporului pentru independenţă împotriva robiei turceşti, oglindită în arhitectura epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş“.

Uniunea Arhitecţilor fusese înfiinţată la sfîrşitul anului 1952, avînd o revistă, Arhitectura R.P.R. În primul său număr pe 1953, apare o recenzie la „Documente de arhitectură românească“, mapele I-III dintr-o colecţie care avea să continue multă vreme, sub redacţia lui Grigore Ionescu. Prin faptul că el îi avea alături pe Petre Antonescu, Ştefan Balş şi Horia Teodoru, echipa reunea specialiştii cei mai calificaţi în materie de monumente istorice. Calităţile publicaţiei – evidente – au fost recunoscute, dar recenzentul, aspirant la Institutul de Arhitectură din Moscova, trebuia să fie rezervat faţă de acei profesori români care fuseseră formaţi sub vechiul regim.

În general, tonul revistelor oscilează între vorbe goale pe teme neapărat impuse şi observaţii de bun-simţ, care-şi făceau cu greu drum prin discursul bombastic al ideologiei.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foro: L. Muntean

Mai multe