Din nou la Măneşti, Prahova
La scurtă vreme după ce am scris articolul despre castelul din Măneşti, am primit un telefon de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Prahova. Citiseră articolul şi descoperiseră că, iată, un monument aflat în administrarea lor scăpase de sub controlul pe care instituţia îl practică cu seriozitate. În urma apariţiei articolului, au trimis un inspector care s-a întors cu un raport detaliat. Altcineva, la sediul Direcţiei, scosese dosarul monumentului. Era clar că fusese o scăpare, mi-au spus, doar ştim cu toţii cît de bine sînt protejate în Prahova toate monumentele istorice. A avut deja loc o şedinţă a Direcţiei; au fost invitaţi primarul comunei şi preotul care slujeşte în biserică, au venit de urgenţă prefectul şi preşedintele Uniunii Restauratorilor din România. A rezultat limpede că lucrurile se petrecuseră rapid, fiindcă starea imobilului era bună cu cîteva luni înainte, cînd inspectorul îşi făcuse vizita anuală. S-au luat – conform reglementărilor în vigoare – deciziile destinate să protejeze tot ce se mai poate din ansamblul de la Măneşti.
Proprietarul – cel care cu puţin timp în urmă recuperase castelul – a fost şi el de faţă. Era îngrijorat, fusese plecat şi lăsase totul pe mîna unui paznic. A renunţat la serviciile lui – poliţia îl anchetează deja, ca şi pe şeful de post – şi a angajat trei paznici care au fost trimişi la Măneşti. Aveau un mandat care îi autoriza să oprească şi să dea pe mîna autorităţilor pe oricine încerca să intre pe teritoriul păzit.
În paralel, o echipă formată din cei care făceau muncă, în folosul comunităţii, la Primărie a primit unelte şi materiale pentru a completa gardul care înconjoară terenul. În două zile, gardul era gata.
Şi tot în paralel, au fost luate măsurile legale care se impuneau într-un asemenea caz. O corespondenţă cu specialiştii din Direcţia de Cultură şi Patrimoniu a MCP a stabilit întocmirea unei documentaţii pentru intervenţii de urgenţă. Un mic proiect, adică, făcut în scopul protejării ruinelor castelului şi a celorlalte construcţii a fost elaborat de un arhitect trimis de Uniunea Restauratorilor şi plătit de Direcţia Judeţeană. Fiindcă pe Lista Monumentelor Istorice figurează castelul Văcărescu-Callimachi, beciul de secol XVII, biserica, dar şi anexele şi parcul. Proiectul a fost supus spre avizare Comisiei Monumentelor Istorice, convocată în şedinţă extraordinară. Membrii ei au făcut cîteva observaţii, pe care arhitectul le-a inclus în proiect şi acesta a fost avizat.
S-a trecut apoi la lucru. Proprietarul a obţinut de la bancă – conform legii – un împrumut cu dobîndă mică. Alţi bani au venit din fondurile prefecturii destinate monumentelor istorice. A fost astfel plătită echipa care executa protecţia construcţiilor, conform proiectului avizat. Primarul i-a chemat pe locuitorii comunei într-una din sălile şcolii, preotul şi-a chemat enoriaşii şi a venit cu ei; ca şi cîţiva profesori însoţiţi de elevi. Pentru toţi, castelul cu anexele lui şi parcul reprezintă o valoare inestimabilă, memoria locului ar avea de suferit prin dispariţia lor. S-a făcut o listă cu cei care s-au oferit să ajute pe şantier, cîteva persoane au asigurat masa angajaţilor; elevii, împreună cu profesorul de botanică, au făcut o analiză a parcului şi au pus la dispoziţia specialiştilor un raport detaliat. Iar preotul a început să strîngă fonduri cu care comunitatea să participe la reparaţiile urgente ale bisericii.
Astfel, întreg ansamblul a intrat în „stare de conservare“ şi aşteaptă deciziile proprietarului referitoare la restaurare. Intervenţia de urgenţă a fost una de succes!
Îmboldită de lectura unui articol al lui Mircea Vasilescu, am inventat tot: nimic din toate astea nu s-au petrecut la Ploieşti, Măneşti sau Bucureşti. Şi totuşi, mi-a făcut plăcere să mă gîndesc cum ar fi stat lucrurile într-o normalitate şi o obişnuinţă de a nu privi patrimoniul ca pe o sursă de bani, materiale de construcţie sau combustibil. Sau cu indiferenţă.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: A. Teodor