Despre taica Pascali şi crîşma lui
Ia să vedem dacă ghiciţi cine a scris aceste adevăruri pe care vi le spun şi eu aicea de cinci ani: „Bucureştii de azi este un oraş cu totul şi cu totul altul decît vechea cetate. Aproape nimic din ceea ce era n-a mai rămas. Ici-colo cîte o biserică; într-un colţ al oraşului modern o clădire în stilul veacului trecut, albă cetăţuie care cuprindea odată multe bogăţii şi îmbielşugată viaţă. Încolo, viforul vremurilor nouă a ras totul; trăim acum pe un cimitir: oraşul nou fierbe şi se zbuciumă pe vetrele risipite ale părinţilor“. Vedeţi că n-aţi ghicit? Nimeni altul decît Mihail Sadoveanu.
Despre relaţia scriitorului cu acest oraş, pe care cred că nu l-a socotit niciodată ca al lui, am mai scris, în legătură cu romanul său Oameni din lună, şi am să mai scriu, cînd am să pot identifica toate locuinţele prin care a trecut aici, deloc puţine. Ştiu doar una, pe str. Barbu Delavrancea, şi alta, ultima, pe str. Zambaccian, care fusese a contelui irlandez O’Kelly înainte ca Partidul recunoscător să-l fi instalat acolo pe fostul preşedinte al Prezidiului R.P.R. din 1948 (dar şi fost preşedinte al Senatului în 1931-1932)! În volumul Bordeienii din 1921 se găsesc două schiţe care cuprind, probabil, impresiile tînărului abia venit din Moldova lui, cu douăzeci de ani în urmă. Sînt vasăzică amintiri despre amintiri, fiindcă aflăm ecouri ale povestirilor unor moşnegi care, la rîndul lor, auziseră pe la 1821 de la bătrînii lor despre marele cutremur cînd „a crăpat Bucureştii în două locuri, în mahalaua Sloboziei şi în dosul Mitropoliei“, lăsînd să ţîşnească păcură din pămînt. Acel cutremur care lăsase crăpături „pe unde-i acu strada 11 Iunie“ a fost în 1804, deci memoria populară păstrase un veac întreg.
Locul unde se puteau asculta asemenea poveşti era la taica Pascali, care „ţinea din vremuri străvechi o crîşmă scundă, pe strada Romană, lîngă şcoala Tunari“. Strada, al cărei vechi nume îl mai ţinem minte unii dintre noi, este Mihai Eminescu. Se adunau acolo la răspîntie nişte pensionari sfătoşi, ca să bea pelinul grecului. Descrierea unor astfel de întîlniri începe aşa: „Părea ciudată căsuţa aceea cu uşa mai jos de nivelul trotuarului, cu o fereastră mare împărţită într-o mulţime de geamuri mici, arătînd trecătorilor sticle felurit colorate, de forme curioase; totul se schimbase de mult în juru-i, acuma umbla un tramvai pe strada pavată, mahalagiii toţi îşi clădiseră case nouă; numai crîşma lui taica Pascali rămăsese o casă de modă veche“. Mai departe, imaginea retro se întipăreşte ca o secvenţă de film: „Deschideai uşa, suna un clopoţel. Coborai două trepte. O tejghea lustruită la stînga. În dreapta flori, o cuşcă pentru o mierlă, alta pentru o prepeliţă. Lîngă o uşă care da în încăperile din fund, împletea totdeauna la ciorap o bătrînă care avea proporţiile unui monument. Chiar şi sta neclintită, ţintuită de greutate pe scaunul ei; numai din cînd în cînd începea să răsune în crîşmă vocea ei cicălitoare; îi răspunde vesel prepeliţa din cuşca ei de reţea: pitpalac, pitpalac! Îndărătul tejghelei un flăcău cu jiletcă şi cu şorţ. Spăla pahare, sticle, oale, şi slujea repede pe muşterii. Acesta era ajutorul jupînului“.
O discuţie al cărei martor a fost Sadoveanu, în tovărăşia unor prieteni de la „Sămănătorul“, pe care îi putem bănui (Gîrleanu, Iosif, Scurtu?) la fel de amatori de vinul bun al lui Pascali, a fost despre superstiţii locale în legătură cu grădina Icoanei. Pasajul următor se referă, cu informaţii exacte, la un afluent dispărut al Dîmboviţei: „Unde-i acu grădina Icoanei era o mocirlă mare, un fel de baltă... Veneau şi raţe sălbatice primăvara. Din balta aceea curgea un pîrău prin Scaune, la Sfîntul Gheorghe... În preajma grădinei de la Sfîntul Gheorghe era atunci stuf mult, erau sălcii, era apă – un fel de lac, şi de-acolo iar curgeau pîraie în Dîmboviţa... Pe-un pîrău era şi o moară... Domnilor! acuma nimica nu se mai cunoaşte... acu este statuie alături, dincolo o şcoală de călugăriţe... Eu toate le-am văzut. S-a întins oraşul, s-a prefăcut, apele au secat“. Adevărat, statuia este a lui Cantacuzino-Rîfoveanu, ministru liberal, şcoala era Notre Dame de Sion.
După aceste amintiri despre Dîmbovicioara de odinioară, vine concluzia, aceeaşi cu a noastră: „Vedeam şi noi o clipă prin fereastra aceea Bucureştii de altădată cu lumea lui. O lume nemărginită; mii şi mii de oameni. Toţi dorm în cimitire. Cum de-au rămas aceştia în mijlocul lumii nouă? Poveştile trecutului de cele mai multe ori sînt melancolice“.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram