Despre semnificaţia unor execuţii
Am recitit un pasaj antologic, de un umor nebun, din faimosul roman al lui Hašek – Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial. El face parte din episodul în care destoinicul ostaş ceh al marii armate habsburgice, Josef Svejk pe numele său, îmbracă – din pură curiozitate – o uniformă (inamică) rusă, găsită pe malul unui lac. Omul nostru – de o inocenţă sublimă – vrea doar să vadă, în luciul apei, cum i-ar sta în straie militare ţariste. Suficient însă ca o patrulă de jandarmi austrieci să dea peste el şi să-l aresteze pe loc, în ciuda protestelor sale, drept... prizonier de război. Înainte să se dezmeticească, bravul soldat ajunge în faţa unei curţi marţiale a propriei oştiri, ca posibil spion rus. Aici începe povestirea de care spuneam mai devreme. Teribilul tribunal este prezidat de un general vienez, Fink von Finkenstein. Pe front, acesta dezvoltase mania organizării de „curţi marţiale ad-hoc“, ce veneau în flagrantă contradicţie chiar cu legile (oricum, dure) ale codului penal militar. „Judecăţile“ sumare, puse la cale de individ, sfîrşeau negreşit în execuţii rapide, după moda timpului, prin spînzurare. În cîteva ore, se pronunţa sentinţa (capitală), iar ea era pusă în aplicare în regim de urgenţă. Generalul o aducea mai întîi, desigur, la cunoştinţa „vinovatului“. Momentul avea sacralitatea sa distinctă şi von Finkenstein părea să trăiască pentru ea. Nici măcar nu mai folosea formula oficială, stabilită pentru astfel de cazuri – „În numele Majestăţii Sale Imperiale, eşti condamnat la moarte!“ –, ci, cu voluptate nedisimulată, rostea, mult mai simplu şi mai direct, cuvintele: „Te condamn la moarte prin spînzurare!“.
Pitorescul morbid al generalului nu se opreşte totuşi la acest nivel. Personajul scrie lungi misive consoartei vieneze, în care detaliază „nostimada“ din jurul execuţiilor amintite. Povesteşte, de pildă, von Finkenstein: „Draga mea, nici nu poţi să-ţi închipui cum m-am tăvălit de rîs, acum cîteva zile, cînd am condamnat pe un învăţător acuzat de spionaj. /.../. Eram aşadar în cortul meu cînd, după pronunţarea sentinţei, plutonierul vine la mine şi mă întreabă unde să-l spînzure pe învăţătorul cu pricina. I-am spus să-l spînzure de primul copac; şi acum închipuieşte-ţi ce situaţie comică! Ne aflăm în plină stepă şi cît vedeai cu ochiul nu se zărea decît iarbă, dar nici urmă de copac. Dar, ordinul e ordin: plutonierul l-a luat pe învăţător sub escortă şi au pornit cu toţii în căutarea copacului. S-au înapoiat abia pe seară, cu învăţătorul după ei. /.../. Mi-au spus că vor încerca din nou a doua zi. Dimineaţa însă, plutonierul a venit la mine alb ca varul să-mi raporteze că peste noapte învăţătorul dispăruse. Situaţia mi-a părut aşa de comică, încît i-am iertat pe toţi cei care l-au păzit şi pe deasupra am mai şi glumit, spunîndu-le că învăţătorul a plecat, se vede, să caute singur copacul. /.../. La noi, draga mea, e vesel.“ E clar faptul că, pentru von Finkenstein, „curtea marţială“ şi „spînzurătoarea“ şi-au pierdut funcţionalitatea „militară“ aşa-zicînd, devenind un „sport“, un „divertisment“ în vreme de război. El nici măcar nu e un „băiat rău“, stricto sensu, ci un „original“, pus pe şotii horror.
Confruntat cu „rusul“ Svejk, generalul îşi freacă mîinile de bucurie. Ce ocazie minunată de a se „distra“ din nou, mai ales că, de cînd ieşise din teatrul propriu-zis de operaţiuni, probabilitatea unor asemenea „evenimente“ se diminuase considerabil! La toate explicaţiile bravului soldat – altfel deosebit de minuţioase –, Fink von Finkenstein încuviinţează cu surîs bonom, anticipînd clipa de fericire extatică a pronunţării cumplitei sentinţe. Pe el nu-l interesează cîtuşi de puţin ideea derulării unei minime anchete, ci aşteaptă numai trecerea orelor de plicticoase „audieri“, pentru a-şi activa, în sfîrşit, adrenalina. Un maior din complet sugerează că poate ar fi bine totuşi să se transmită o telegramă la regimentul 91 ceh (din care Svejk susţine vehement că ar face parte) pentru a verifica veridicitatea declaraţiei. Maiorul realizase că se află în faţa unui inculpat accidental, a unui „dobitoc“ fără îndoială, dar a unui „dobitoc nevinovat“ (mai tîrziu îl va şi întreba pe Svejk, revelator, în ceha lui stricată: „Tu este prost, nu aşa?“). Generalul refuză categoric, iniţial, dar apoi se gîndeşte că mica investigaţie ar putea duce la alte vinovăţii şi execuţii şi, implicit, la alte nebănuite voluptăţi. Din păcate pentru el însă, telegrama confirmă nevinovăţia bravului ostaş ceh. Turbat, generalul se năpusteşte – imediat după primirea veştii – în biroul maiorului „intrigant“, urlînd ca un apucat: „E doar vina dumitale! E doar vina dumitale!“.
Într-un tîrziu, se opreşte siderat, de parcă ar fi fost lovit de apoplexie. Rosteşte lugubru, cu o tonalitate malefică în glas: „Şi totuşi am să-l spînzur!“. Pentru von Finkenstein, actul în sine rămîne valabil, „filozofiile“, „raţiunile“ şi „conotaţiile“ din jurul său pierzîndu-şi orice semnificaţie. Execuţia sui generis reprezintă fiinţarea ca atare, efectul ei social, militar şi psihologic fiind numai butaforie pură.
Am lecturat acest episod pe fondul fierberilor politice româneşti electorale (parcă interminabile). În toate confruntările (de orice culoare ideologică), observ dorinţa de exercitare a actului în sine de putere, grefat strict pe interes şi nu pe raţiunea bunăstării naţionale, întocmai ca la vajnicul general (ramolit) hašekian. Pretutindeni, îl văd pe von Finkenstein mîrîind în barbă, cu gîndul la românaşul mioritic – adesea mult mai potrivit, să recunoaştem, în tablou, decît blîndul soldat Svejk: „Şi totuşi am să-l spînzur!“. Încă mai aştept însă (cu un optimism moderat, e adevărat!) să se ridice, fie şi timid, un maior plin de bunăvoinţă, care, înainte de execuţie, să-l întrebe, măcar din simplă curiozitate, pe bravul european moldovlah: „Tu este prost, nu aşa?“.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.