„Deranjamentul“ cultural

5 noiembrie 2014   BORDEIE ȘI OBICEIE

Dacă săptămîna trecută vă relatam un episod nostim din vizita lui David Lodge la Iaşi, de la începutul lui octombrie, astăzi revin asupra evenimentului pentru a dezvolta un detaliu ceva mai serios din discuţia pe care am avut-o cu scriitorul, pe scena Teatrului Naţional. Intenţia mea acolo a fost să-l provoc pe autorul

să vorbească despre limitele literaturii şi, mai ales, despre eforturile acesteia de a le depăşi. Un obstacol literar mai mare chiar decît

– spuneam eu în deschiderea dialogului respectiv – pare a fi

în care se naşte un text. Să transferi

valorile mentalitare înmagazinate de o operă estetică este – o ştie oricine s-a îndeletnicit, fie şi sporadic, cu actul traducerii – utopic. Proiectată în absolutul ei, bariera culturală rămîne, pentru un traducător, „limita de nedepăşit“, în termenii lui Gabriel Liiceanu. 

Trăisem o experienţă din acest registru şi, ca atare, m-am simţit obligat să o descriu în conversaţia cu Lodge, cu atît mai mult cu cît provenea dintr-un roman de-al lui celebru –

. Reiau aici întregul context, pentru ca răspunsul prozatorului să fie inteligibil tuturor. Aşadar, am povestit cum, prin 2002, experimentasem un fel de revelaţie asupra priorităţii axiologiei mentalitare faţă de problema lingvistică în interiorul tălmăcirilor literare. Mă aflam într-un stagiu academic la Universitatea Sheffield şi, la un moment dat, am fost invitat la cină de cunoscutul shakespeareolog Michael Hattaway. Convivii noştri erau soţia profesorului – Judi – şi fratele ei – John. Eu venisem cu un cadou românesc forte: o horincă de cincizeci de grade, care, deşi, într-o fază iniţială, destinse atmosfera, în etapa a doua, reuşi cumva să încingă spiritele. 

Mick, specialistul în Shakespeare, era laburist, adică un om esenţialmente de stînga. Cumnatul său, în postură de

, dimpotrivă, îi sprijinea pe conservatori şi vedea lumea, ideologic vorbind, din partea dreaptă a politicii. După un timp, cei doi au lăsat civilitatea englezească deoparte şi au început să se contreze, destul de aprins, pe teme sociale şi administrative. Subiectul predilect: sistemul medical din Regatul Unit. Nici unul dintre ei nu accepta melanjul actual dintre medicina privată şi cea socializată. Fiecare dorea generalizarea unei singure formule, în funcţie de viziunea sa politică. Cînd am înţeles că polemica nu mergea într-o direcţie bună, alarmat şi de privirea panicată a doamnei Judi Hattaway, am intervenit cu un comentariu preluat din

lui David Lodge. Spre norocul meu, intervenţia a salvat seara. 

Le-am spus că protagonistul cărţii (nu citiseră romanul!), Tubby, are o durere teribilă de genunchi, pe care doctorii din ambele zone medicale, privată şi socializată, nu reuşesc să i-o diagnosticheze, darămite să i-o trateze. Exasperat, eroul îşi fixează singur o morbiditate – „the Internal Derrangement of the Knee“ – pe care o suprapune ironic, pe baza iniţialelor celor trei cuvinte importante ale expresiei (I, D, K) unui aşa-zis „

on’t

now Syndrome“. Radu Paraschivescu, traducătorul în limba română a romanului, a găsit o soluţie remarcabilă la această imensă problemă de interpretare lexicală. A numit „patologia“ lui Tubby „hernie nevrozo-articulară“, reuşind astfel să transfere şi comicul joc al iniţialelor textului original: „Sindromul

abar

-

m“. În sfîrşit, am redat poanta lui Lodge şi, spre uimirea mea, efectul a fost nemaipomenit. Contradicţia celor doi cumnaţi s-a stins ca prin minune, iar comesenii au rîs minute în şir. „Sindromul

“ a devenit gluma serii. 

Faptul că au rîs mi s-a părut în regulă. N-aş fi relatat episodul, dacă nu îl consideram chiar eu, din start, amuzant. Faptul că s-a rîs însă atît

şi

m-a pus pe gînduri. Simţeam că, dincolo de limbă (care – unui cunoscător – nu-i punea probleme majore şi care, iată, unui traducător precum Radu Paraschivescu i-a dat idei strălucite), exista

pe care doar englezii ar fi putut-o pricepe. Ceva

se ascundea în glumiţa lui Tubby, ce îmi rămînea mie, românului vizitator, imposibil de descifrat. Aveam bănuieli savante, mă gîndeam la reformele sistemului sanitar propuse de Margaret Thatcher şi la iniţiativele de contrapartidă, aparţinînd, ulterior, laburiştilor. Mi-au trecut prin cap tot felul de savantlîcuri din istoria medicală a Angliei. L-am întrebat, evident, la Iaşi, pe David Lodge, care era misterul „cultural“ al poantei şi ce credea el despre relaţia dintre limbă şi cultură în literatură. 

Ştiţi ce mi-a răspuns? Că amuzamentul din acea seară rezultase, în fond, din simpla utilizare a cuvîntului „derrangement“, cuvînt care, în engleză, nu poate fi asociat decît cu „capul“, în nici un caz cu „genunchiul“. Nimeni nu poate fi „deranjat“ la genunchi, ci doar la cap. Pentru noi, aria semantică a ideii de „deranj“ este mult mai largă şi, chiar ştiind uzanţa predilectă anglofonă, putem uşor rata subtilitatea din formula ironică a lui Lodge. Desigur, înţelegem cu toţii umorul contextului hermeneutic propus de autor, dar îl putem oare face literatură altfel decît în varianta românească stabilită deja de Radu Paraschivescu? De doisprezece ani cîţi au trecut de atunci, nu am depăşit, de aceea, convingerea că „deranjamentul cultural“ e mai dificil, în gestul tălmăcirii, decît „deranjamentul lingvistic“. 

Istoreme

Foto: J. Kaplan

Mai multe