De la Pescara la Potlogi
Cum le-a fost lor, colegilor noştri şi studenţilor lor de la Universitatea Chieti-Pescara, cei cu care lucrăm în colaborare, drumul de la Pescara la Bucureşti, nu ştiu. Ştiu însă că de la Bucureşti la Potlogi nu le-a fost uşor; dar nici nouă. „Calea Domnească“ – cum s-ar fi numit probabil dacă cineva şi-ar fi dat osteneala să pună în valoare curtea lui Constantin Brîncoveanu şi să faciliteze accesul vizitatorilor, sau măcar să-l permită – drumul care leagă autostrada de satul Potlogi era impracticabil. Un fel de crater uriaş, cît toată lăţimea lui, a împiedicat trecerea microbuzului cu profesori şi studenţi italieni către destinaţie; au trebuit să întoarcă şi să ajungă mai tîrziu la Potlogi, făcînd un mare ocol. Cei cu autoturismele şi-au forţat norocul: le-au golit de oameni şi bagaje, pentru ca apoi şoferii să fie ajutaţi, prin împingeri bine plasate în anumite puncte ale caroseriilor, să-şi treacă maşinile într-o rînă de partea cealaltă a dezastrului rutier.
Odată ajunşi acolo, am uitat de inconvenientele drumului. Şi ne-am lăsat copleşiţi de farmecul locului. E drept că asta s-a făcut cu precădere cu ajutorul cunoştinţelor de istorie a arhitecturii şi al imaginaţiei, fiindcă din curtea „prinţului aurului“ – cum îl numeau turcii – au mai rămas doar poarta de intrare, palatul şi biserica alăturată. Cîteva ziduri răzleţe mai sugerează forma incintei de zid care înconjura domeniul voievodului.
E de notorietate faptul că Brîncoveanu făcea numeroase călătorii prin ţară, la moşiile pe care le deţinea şi nu numai. Căldura Bucureştiului îl mîna în fiecare vară către vechea curte de la Tîrgovişte şi un întreg ceremonial îi însoţea plecarea, drumul şi întoarcerea de toamnă în capitală. Dacă, la începutul domniei lui, opririle pe acest traseu erau făcute la reşedinţele unor boieri sau în corturi, cu timpul voievodul îşi va construi propriile locuri de popas. Primul este chiar palatul de la Potlogi, terminat în 1698, al cărui model va fi reluat la alte reşedinţe domneşti, cum ar fi cea de la Mogoşoaia, care pare să fi fost – la vremea construirii sale – o „copie“ a celui de la Potlogi. Mai mult, modelul de la Potlogi, al cărui proiect pare să fi fost decis chiar de către domnitor, a fost urmat vreme de circa cincizeci de ani de construirea unor reşedinţe asemănătoare, de dimensiuni mai reduse, de către marii boieri ai ţării.
Palatul – în ruină la început de secol XX – este restaurat în 1954 de către echipa condusă de arhitectul Ştefan Balş, creatorul şcolii de restaurare din România. Alte intervenţii au loc în 1971 şi după 1990. Cîteva iniţiative de a da întregului ansamblu o funcţiune viabilă şi atractivă nu au avut succes. Astfel încît, în locul unei strălucitoare reşedinţe, vedem astăzi un palat restaurat, dar neîntreţinut, cu o mulţime de intervenţii nereuşite sau întîmplătoare, care nu fac decît să strice ce a făcut echipa lui Balş.
Asta nu a atenuat entuziasmul studenţilor, nici pe cel al colegilor noştri italieni, puşi pentru prima dată să studieze o arhitectură pe care nu o cunoşteau, dar pe care s-au străduit să o înţeleagă şi de al cărei farmec au fost, şi ei, cuceriţi. Împreună au făcut releveul şi fotografii ale palatului, punînd accentul pe acele detalii de arhitectură care compun „sinteza brîncovenească“. Cu alte cuvinte, sinteza între elementele locale existente şi noutăţile de factură italiană, dar şi cele de sursă otomană pe care o ilustrează palatul de la Potlogi. O lucrare comună a rezultat de aici, prezentată apoi la Leuven, în Belgia, unde s-a bucurat de succes şi unde va fi şi publicată. Iar proiectul făcut împreună de studenţii români şi italieni va fi şi el publicat la Pescara, ca proiect academic, dar şi ca amintire a aventurii care i-a dus anul trecut la Potlogi.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: H. Moldovan