Dărîmătorii

Nu ştiu ce i-a dat lui Graham Greene ideea povestirii cu acest titlu. Văd că a fost scrisă în 1954: poate că la Londra, după sfîrşitul războiului, erau multe urme ale bombardamentelor, care trebuiau înlăturate. Sau fiindcă anii aceia – cînd lumea intra în adăposturi, chemată de alarmă, fără să ştie dacă la ieşire îşi va mai găsi locuinţa – îi obişnuiseră pe oameni cu dărîmarea caselor. Oricum, deşi n-a fost niciodată la Bucureşti, Graham Greene a descris foarte bine ce se întîmplă pe aici, destul de des.

E vorba de o bandă de golani care se zbenguie într-un parcaj de maşini, pe un teren pe care bombele n-au mai lăsat decît o singură casă veche, aşa de şubrezită că zidurile sînt proptite cu nişte pari de lemn. Umblă vorba că Wren a construit casa asta, dar băieţii n-au auzit de Sir Christopher Wren, marele arhitect căruia Anglia din secolul al XVIII-lea îi datorează stilul clasic. Ei ştiu numai că acolo locuieşte „Moş Tăgîrţă“ – un pensionar singuratic şi ursuz, care a fost odinioară constructor şi decorator de case. N-au pică pe el, numai că unuia dintre ei, care a pătruns înăuntru, unde a văzut scara în culbec şi lambriurile de lemn vechi de două sute de ani, i-a venit să le facă praf. Să dărîme casa ar fi o ispravă care ar asigura faima bandei. „N-am auzit ca cineva să fi intrat vreodată în puşcărie pentru c-a dărîmat ceva“ – îşi dă unul cu părerea.

Profitînd de absenţa bătrînului, care a plecat din oraş pentru două zile, tinerii se pun pe treabă. Vor lucra în interiorul casei, cu unelte şterpelite de ici şi de colo: ciocane, dălţi, şurubelniţe, ferăstraie şi un mai. Începe o distrugere metodică, fără ca zidurile exterioare să fie atinse. Pur şi simplu, tot ce a fost altădată un cămin trebuie să dispară.

„Cu ciocanul şi cu dalta, Summers smulgea lambriurile din sufrageria de la parter; făcuse deja fărîme uşa. În aceeaşi încăpere, Joe scotea parchetul, dezvăluind grinzile din plafonul pivniţei. Din scîndurile sfărîmate ieşeau la iveală firele electrice, pe care Mike, aşezat pe podea, le tăia cu încîntare. Pe scara în spirală, doi inşi din bandă munceau din greu la balustradă, tăind-o cu un ferăstrău.“ Sînt o echipă bine organizată şi ascultă de ordinele şefului. De pildă: „Bucătăria e la subsol. Sparge toate oalele, paharele şi sticlele pe care le găseşti. Nu da drumul la robinete, nu ne trebuie un potop, deocamdată... Pe urmă, treci prin toate odăile şi goleşte sertarele. Dacă-s încuiate, cheamă pe unul din băieţi şi sparge-le cu ajutorul lui. Rupe toate hîrtiile pe care le găseşti şi sparge toate bibelourile. Ar fi bine să iei din bucătărie un satîr. Dormitorul e chiar vizavi. Sfîşie pernele şi rupe cearşafurile.“ Toate uşile au fost smulse din ţîţîni şi mobila făcută bucăţi, după ce fusese golită de conţinutul ei. În acest şantier, „ei lucrau cu rîvna unor creatori – căci, la urma urmelor, şi distrugerea este o formă de creaţie“. Aici, scriitorul a intervenit ca un martor al scenei căreia observaţia sa îi destăinuie sensul.

A fost nevoie de o zi întreagă pentru a nărui podelele, pînă cînd, în mijlocul casei, se cască o prăpastie plină de moloz. Clădirea a fost golită pe dinăuntru, aşa că nu i-au mai rămas întregi decît zidurile. „Dar zidurile pot fi păstrate. Faţadele îşi au valoarea lor. Oamenii ar fi putut construi înlăuntrul lor ceva mai frumos decît înainte.“ Nu trebuie să mai rămînă nimic în picioare. Operaţia continuă cu aceeaşi înverşunare. Cînd, în sfîrşit, toată casa se mai ţine doar pe un strat subţire de mortar, care nu s-a dus încă dintre cărămizi, va fi de ajuns să fie legată o frînghie de unul dintre bulumacii pe care se reazemă clădirea, un camion smuceşte odată de această funie, şi ceea ce a fost cîndva o casă, se prăbuşeşte. Ce glumă bună!

Citind această poveste sadică, din care mi-am îngăduit să extrag aici cîteva pasaje, mi-am adus aminte de ziua de 7 iulie 1986. E adevărat că, atunci, demolatorii aveau buldozere, aşa că au terminat mai repede. „Tovarăşul“ spusese: „Pînă luni să nu mai fie!“ În dimineaţa aceea, în locul casei bunicilor mei se mai găsea numai o grămadă de moloz, din care mai păstrez o cărămidă. Adresa era Bulevardul Ilie Pintilie, nr. 6 (fostă Şoseaua Bonaparte, nr. 8), iar acum Iancu de Hunedoara, primul din şirul de blocuri care se întinde pe dreapta, cum ieşi din Piaţa Victoriei.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean