"Curţile" din Tîrgu Secuiesc - un centru de oraş

„Amplasat pe locul unei aşezări romane, pe drumul care leagă şi azi Braşovul de Moldova, prin trecătoarea Oituz, Tîrgu Secuiesc a păstrat pînă azi, în zona lui centrală, o structură specifică, intrigînd pe mulţi cercetători.

Această zonă centrală, ocupînd spaţiul fostului oppidum, s-a dezvoltat în jurul unei pieţe alungite şi este delimitată de două străzi care, la începutul secolului nostru, erau încă denumite Strada Apuseană (respectiv Răsăriteană) de după grădini, denumiri care amintesc, desigur, o situaţie veche. Teritoriul cuprins între piaţă şi aceste două străzi (...) este format din loturi înguste, cu accese din piaţă şi din stradă, constituindu-se, astfel, numeroase ulicioare, la mică distanţă între ele, denumite curţi (udvarterek), spre care se deschid intrările caselor, aşezate în lungul acestora. (...) Prima casă din fiecare şir de acest fel închide frontul pieţei, lăsînd doar o intrare (carosabilă) spre curte.“

Am citat aici descrierea pe care Gheorghe Sebestyén o face centrului istoric al localităţii Tîrgu Secuiesc în cartea sa – Renaşterea (Editura Tehnică, Bucureşti, 1987). Este, fără nici un dubiu, cea mai bună descriere şi analiză făcută asupra „oraşului vechi“ – în fapt, oraşul propriu-zis, aşa cum s-a alcătuit el de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XIX-lea.

După cum ne spune şi numele, localitatea Tîrgu Secuiesc a fost la început un loc de tîrg, care se desfăşura în spaţiul actualei pieţe centrale. Încetul cu încetul, piaţa va fi bordată de construcţii ale caselor, aşezate fiecare pe un lot de teren lung şi îngust, care se întindea dinspre piaţă, pînă la una dintre cele două străzi de care vorbeşte autorul citat mai sus. Este o dezvoltare tipică a teritoriului urban medieval, obligat să se organizeze pe o suprafaţă restrînsă de teren. Tot de aici se trage şi faptul că, ulterior, fiecare parcelă este împărţită între urmaşii primului proprietar şi că fiecare moştenitor îşi construieşte casa de-a lungul parcelei, astfel încît aceasta devine o curte comună şi, în acelaşi timp, un spaţiu de legătură între piaţă şi străzile exterioare. Aceste curţi au, deci, un statut dublu, privat şi public totodată.

Cît despre locuinţele din curţi, multe dintre ele erau probabil de lemn, ceea ce explică de ce, în anul 1834, un incendiu mistuie trei sferturi din oraş. Odată cu casele este distrusă şi arhiva oraşului, motiv pentru care – ne spune tot Gheorghe Sebestyén –, în lipsa documentelor care ar fi putut aduce numeroase lămuriri, „cercetătorii evită problema genezei acestei structuri urbanistice... preferînd să se limiteze la descrierea ei.“

Revenind la locuinţe, reconstruite după incendiu pe fundaţiile celor arse, multe sînt relativ modeste, uneori făcute tot din lemn. Chiar dacă unele dintre ele au fost transformate sau modernizate, imaginea lor dinspre curtea căreia îi aparţin – singurul spaţiu din care pot fi văzute – este, totuşi, una extrem de interesantă, şi ele rămîn o ilustrare a unei organizări urbane particulare.

Centrul actual păstrează configuraţia alcătuită în timp şi este, din această cauză, un unicat insolit, spectaculos şi care merită văzut. Dar, atenţie, nu plecaţi la drum fără să vă fi documentat în prealabil, fie şi numai din articolul de faţă. Pentru vizitatorul neavizat care ajunge în piaţă, imaginea este una relativ asemănătoare cu ale pieţelor altor oraşe ardeleneşti. Doar dacă ştim „ce căutăm“, vom vedea că fiecare dintre casele care fac front pieţei au cîte un gang prin care se pătrunde în curţi/străzi. Şi că parcurgerea lor ne pune în faţa unei suite de imagini specifice, neîntîlnite în alte oraşe, una dintre cele mai elocvente pentru un trecut care dăinuie prin structurile sale construite.

Am sperat multă vreme să văd o operaţie urbană de anvergură, care să pună în valoare curţile din Tîrgu Secuiesc. Mai sper încă!

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: G. Olasz