Cu Franzi şi Klosi în viaţa de zi cu zi
Avem obiceiul să simplificăm diversitatea vieţii prin clişee, axiome, sloganuri, lucruri digerate de-a gata. Unul dintre clişeele românilor este acela al neamţului civilizator. Nimic mai fals! O fi maistorul Rauschtetter, henteşul din satul Parţa, bun măcelar (pentru neştiutori: asta înseamnă henteş!), dar paznicul Kalmann, de pe vremurile lui Gheorghiu-Dej, comunist de nădejde şi paznic la CAP Lipova, era şi turnător la Securitatea de la raională, şi leneş peste măsură.
De fapt, lucruri de felul ăsta ni le spunea Franzi Gebl, vecinul nostru de pe strada Piatra Craiului, din centrul Timişoarei, care, cînd se îmbăta (şi asta se întîmpla des), dansa pe melodia „Mîndruţa cu casa-n colţ“ a lui Iovi Dionisie din Caransebeş, după un disc Electrecord, mai bine ca românii. Franzi ne spunea: „Ascultaţi la mine, neamţu’ cînd îi prost, îi prost de tună.“ Adică şi aicişa era loc de poziţie fruntaşă, lăsa să se înţeleagă Gebl, vecinul, care mi-a fost instructor auto prin anii ’80 şi striga la mine, trăgea din sticla de Triplu Sec ascunsă sub banchetă şi mă corecta cu tact pedagogic: „Nu sta la volan de parcă eşti pe şerblu!“ (pentru necunoscători: oala de noapte!), aşa mă probozea didactic neamţul, fost şofer, pe vremuri, la prim-secretarul judeţului. Îmi povestea cum, pe cînd era tînăr şofer „la primu’“, se îmbăta aşa de tare pe la chefurile de partid, încît ajungea în parcare în faţa blocului şi nu se mai putea da jos din maşină, şi dormea acolo pînă venea mami – soţioara unguroaică, muncitoare la Tricoul roşu – şi-l ajuta să ajungă la apartament. Zicea „Ioi, Iştenem, Franzi, iar eşti mut!“, şi-l scotea din maşină cu priceperea ăstora de la SMURD.
Sigur că în economia lecţiei auto, obiectivul didactic al respectivei fabule era să consolideze, în elevul care eram, ideea că un şofer bun trebuie să aibă reflexele volanului în sînge: „Uite, vezi şurubelniţa asta, cu ea te lovesc peste degete, dacă bagi în viteză de parcă spargi lemne, schimbătorul de viteze musai să-ţi fie între degete, ca un stilou, ai înţeles?“ mă întreba, şi eu dădeam ascultător din cap şi, în consecinţă, „băgam în viteză“ cu atîta gingăşie, încît maşina Dacia 1300, hîrb fiind, nu se supunea şi rămîneam pe loc, accelera ca proasta, cu fum şi larmă, lipsit de urmări, aşa că neamţul mă muştruluia didactic: „Na, holgoş te, ce vrei? Să zburăm ca cu Antonovu’?“ îmi zicea.
Printre lecţiile de bază ale lui Franzi era şi aceea a adaptării vitezei la gradul de alcoolemie, cu cît eşti mai beat, cu atît mergi mai încet, el unul aşa făcea întotdeauna şi nu a avut probleme, cînd se şpăţirea prin urbe cu maşina de la şcoală, cu cinşpe kilometri la oră, miliţenii de la Circulaţie îşi ziceau, ridicîndu-şi peste frunte chipiul: „Iar îi neamţu’ beat!“
Un alt neamţ, într-un sat din preajma Timişoarei, se numea Klosi şi juca – fără şcoală şi diplome – rolul de sanitar: prin anii ’50, în armată, a fost ajutor de infirmier şi a deprins ştiinţa de a face injecţii. De atunci, în timpul liber şi de cîte ori era nevoie, Klosi venea la babele din sat, la moşi, la prunci şi le făcea injecţii. Avea o cutie din aluminiu cu sculele cele de spaimă, tuburile de sticlă şi angrenajele din aluminiu cu care le punea în mişcare, le fierbea pe cuptor cîtă vreme stătea de vorbă cu gospodarul despre cum merg porcii, cum merg ploile la cîmp, cum e cu strugurii prin via din spatele casei. Pe urmă, se băga în odaie la baba, la moşu, la ăia mici, şi făcea treaba. Unii povestesc că neamţul făcea injecţii şi la cai, la cîini, la tot ce mişcă.
Duminica avea grijă de slujba de la biserică şi mînuia un clavir hodorogit, pe care nimeni în afara lui nu se pricepea să-l înduplece să scoată sunetele cîte erau necesare pentru lauda Domnului.
Se zice că ar fi avut niscaiva probleme cu cei de pe la Direcţia Sanitară, dar s-a priceput să-i facă să închidă ochii, spre binele tuturor!
Daniel Vighi este scriitor.
Foto: Z. Dudas