Crime în serie

Orice li s-ar spune şi de către oricine, demolatorii sînt hotărîţi să nu mai lase în picioare nici una dintre casele care făceau tot farmecul vechiului oraş.  

Comisia tehnică de urbanism de pe lîngă Primăria Capitalei a primit zilele trecute un proiect care are în vedere desfiinţarea a 6 clădiri din jurul Ambasadei Franţei, plus încă 3 despre care aflăm doar acum că sînt condamnate din 2009, deci 9 în total. Firma care se pregăteşte să înlocuiască aceste case, datînd din anii 1890-1930, cu blocuri  avînd între 5 şi 10 etaje, este a dlui Sorin Gabrea, fost arhitect-şef şi în prezent preşedintele comisiei care are de avizat proiectul. Conflict de interese! Penal, se zice. 

Văzînd în Observatorul urban lista viitoarelor victime ale acestei lăcomii, nu mi-a venit să cred. Mai întîi, la colţul străzii Christian Tell cu intrarea cu acelaşi nume, pentru numerele 16 A şi B şi 18 sînt preluate reglementările unui PUZ care a fost adoptat printr-o hotărîre din 2009 a Consiliului General al Municipiului. Ele se aliniază pe o alee pe care, altădată, se făcea coadă la consulatul francez, dominată de silueta înaltă a unui edificiu în care acum s-a întors ordinul savant al Asumpţioniştilor, după ce fuseseră goniţi de acolo în 1948. Casa de la nr. 16, împodobită cu mascheroane, colonete şi înflorituri de stuc, întoarce spre stradă un zid semicircular: această formă rotunjită n-am mai găsit-o nicăieri în Bucureşti şi este o supravieţuire a arhitecturii Empire. A fost, de prin 1898, locuinţa pictorului Alexandru I. Ghika. La fel de frumoasă şi mai bine păstrată este, de partea cealaltă a aleii, căsuţa în stil neoclasic de la nr. 20, de aceeaşi vîrstă. Toate clădirile menţionate pînă aici urmează să dispară, ca să cedeze locul unor blocuri P+5. Elementul cel mai agresiv al proiectului vizează nr. 22, unde e chiar Liceul francez! Această casă, fără etaj ca şi cele precedente, numai cu mansarda în acoperişul căreia s-au deschis acum nişte tabachere, e unul dintre primele exemple de stil neoromânesc: ea exista deja în 1890, cînd îi aparţinea lui P.S. Aurelian (1833-1909), renumit economist şi agronom, preşedinte al Academiei Române şi, în anii 1896-1897, prim-ministru. Ideea de a împlînta acolo o construcţie de 10 etaje, vizibilă din Piaţa Romană, este de neconceput. În vecinătatea nemijlocită, numărul 24, o casă elegantă cu parter înalt şi trei etaje (vor fi şase!) formează colţul cu Bdul Dacia. A fost de curînd restaurată, intenţia de a o demola n-are nici o justificare. Peste drum, nr. 31 este blocul imens care se întinde de la cotitură pînă dincolo de colţul opus cu Dacia. Construcţia care-i va lua locul acestei mega-urîţenii ar fi să aibă 9 etaje. Un caz asemănător pe str. Biserica Amzei, la nr. 27, dacă ocolim Ambasada Franţei şi casa Oteteleşanu de la 1900 (monument istoric): un bloc mătăhălos şi trist. Va fi dărîmat? I se va substitui încă o clădire nouă, tot cu 9 etaje. Imediat după aceea, pe str. Mendeleev, la nr. 37, unde erau pînă de curînd Curtea de Conturi şi sindicatul Prolex, se găseşte un bloc de şapte apartamente (cel de la parter are peste 350 de metri pătraţi!). O friză sculptată Art Nouveau îi dă personalitate acestei clădiri, altfel banală, dar impunătoare: P+3, întinzîndu-se foarte adînc în spate, unde – zice firma – se dansează „topless“. Construit la începutul anilor ’30 de Heinrich Marcovici, director la întreprinderea „Granitul“, blocul a fost cumpărat în 1940 de industriaşul N. Tanaşoca, de la familia căruia a fost naţionalizat în 1950. Istoria terenului, reconstituită de curînd, merge în trecut pînă în 1841, cînd era proprietatea unor boiernaşi din familiile Clinceanu şi Pitişteanu, cu tradiţie cărturărească. Acolo a locuit, din 1886 pînă la moartea sa în 1898, Ioan Georgescu, sculptorul statuii lui Lazăr. Aruncăm aceste amintiri şi mai facem cinci etaje. 

În acelaşi cartier, deşi nu sînt semnalate în Observatorul urban, alte două case aşteaptă să fie ucise. Pe str. Nicolae Iorga, numerele 30 şi 28 în stilul neoromânesc al anilor 1920 sînt părăsite şi „for sale“, ceea ce înseamnă moarte sigură. La una dintre ele, cea care, dacă nu mă înşel, a fost ultima locuinţă a lui N.D. Cocea (1880-1949), acoperişul este chiar sfîrtecat ca să grăbească degradarea. 

Dacă aceste proiecte vor fi aduse la îndeplinire, caracterul întregii zone s-ar schimba. Împlîntarea unei enclave noi în contextul vechi este totdeauna fatală acestuia: oala de metal lîngă oala de lut! 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.