Clopotele

Nu scriu aici numai despre lucruri care se pierd, ci şi despre altele care s-au pierdut de mult. Dangătul clopotelor, de pildă, mai răsună în Bucureşti doar în noaptea de Înviere. Cel puţin în cartierul în care locuiesc, nu-mi aduc aminte să-l fi auzit nici în copilărie, deşi am trăit întotdeauna în vecinătatea bisericii Sf. Visarion. Probabil, regimul comunist, de la instalarea lui, a interzis chiar chemarea la slujba de duminică dimineaţa. N-am cunoscut pînă tîrziu valurile de sunet care aleargă unele după altele fără să se ajungă, sau răpăitul sec al toacăi, deşi cred că acesta, la ţară, nu a încetat. Biserici tăcute – aşa ceva n-a existat la noi nici pe vremea turcilor. Creştinilor din Imperiul Otoman nu li se îngăduia să tragă clopotele, dar un călător din veacul al XVII-lea povesteşte că, după ce a trecut Dunărea, i-a zvîcnit inima de bucurie la auzul ecoului prelung al bronzului, aici, unde era semn de libertate. Dacă nu mă înşel, există chiar o cărticică despre vechile noastre clopote, scrisă de un fost profesor la Teologie, părintele Ion Popescu-Cilieni, dar n-o am la îndemînă acum. Ascunse la adăpostul zidurilor unei mănăstiri izolate, clopotele care se turnau atunci – cu o muncă foarte grea – purtau numele voievodului sau al mitropolitului care cheltuia şi supraveghea: aşa sînt, la Cotmeana, acelea de la Mircea cel Bătrîn şi de la Brâncoveanu, precum era, la Bucureşti, clopotul din 1693 al lui Teodosie pentru biserica mitropoliei sale, a Ungrovlahiei. În zilele noastre, tipicul tradiţional a fost reluat, spre a-i onora, la Patriarhie, pe Preafericitul, şi la Cotroceni, pe preşedintele Republicii... Cînd domnul Chiliman botează un parc şi cînd domnul Onţanu cumpără, pentru alt parc, o bancă, tot aşa îşi trec numele, pe o inscripţie solemnă. Darul ctitorului avea sens fiindcă era şi el creştin, dar statul republican e laic, de la Ceauşescu la Băsescu, chiar dacă, pentru sentimentul său intim, profesorul Constantinescu face excepţie. Numele gravat pe clopot corespundea vechii rugăciuni din imnul pe care-l cîntau copiii la şcoală. Parcă mai aud vocea unchiului meu, doctorul, murmurînd: „Susţine, Doamne, cu a ta mînă, coroana română...“ Să ne ferească Dumnezeu de zelul foştilor comunişti convertiţi creştini: dl Putin tocmai a devenit patron al capelei ortodoxe bizantine la Sf. Nicolae din Bari...

În cărţile pe care le vor scrie istoricii din viitor – a căror sarcină n-o invidiez – va fi greu de explicat controversa stîrnită de pregătirea unei Constituţii modificate, în care ai noştri au nişte valori foarte diferite de ale Europei, dar se feresc să le declare limpede, ca să nu se pună rău cu una sau cu cealaltă dintre cele două tabere. Secularismul radical pe care-l îmbrăţişează o minoritate intră în conflict cu interesul multor politicieni de a dispune de o armată de alegători, fie din rîndul clerului, fie păstrînd, din moşi-strămoşi, ritualul.

Numărul mănăstirilor noi a crescut rapid, iar pe cînd se învoiau cu închiderea unui spital după altul, deputaţii revendicau de la buget fonduri pentru construcţia unei noi biserici în fieful lor electoral (mai des decît pentru o şcoală). Că era nevoie de o redresare după anii de descreştinare nu va tăgădui nimeni, însă s-ar putea să se fi întrecut măsura. Clopotul nou nu sună cu puterea tradiţiei celui vechi.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean