Cine nu crede poate intra
Bunul gust este mai ieftin. Kitschul costă mult mai mult: adesea se acoperă cu aur, cu diamante şi alte cele pe măsură. Peste tot avem puzderie de exemple: iată, cutare domnişoară platinată, clătinîndu-se pe tocuri, pe caldarîmul cutăror zone de tip centro storico din cetăţi medievale, cu gîndul la gresia din mall. În jurul domniei sale, tot acolo, în centro storico, tineri care îşi pun în evidenţă prezenţa în lume cu lucruri inteligente: cutare cu bascheţi scumpi, fără să arate că ar fi aşa, alţii cu bandana la gît, de toate culorile, cu blugi rupţi, într-o supremă ironie a banului. Rafinamentul de a purta ţoale şi podoabe scumpe, ca şi cînd nu ar fi aşa ceva.
La fel – în arhitectura urbană: ditamai căsoaiele cu marmură, cu ţipătul victorios al supergardurilor din fier forjat, cu dulăii care apără locul ca pe o cetate şi anunţă prin lătrături convingătoare trăinicia dreptului de proprietate. Nu departe, o locuinţă bungalow, mai mărunţică, umană, cu gazon în loc de marmură, cu lemn natural în loc de fier forjat aurit.
Unul dintre oraşele cele mai pilduitoare din acest punct de vedere este fără îndoială Timişoara: oraş al banului şi al kitschului ostentativ (altul, desigur, decît acela din cutare oraş de prin Cîmpia Română: un prost gust mai cu pretenţii!). Alături, în aceeaşi urbe, ofensiva celor care ştiu, sînt educaţi, investesc cu cap şi cu smerenia (şi ea expresie a stării culturale) de a asculta de arhitecţi, de ştiutorii în decoraţii şi amenajări interioare. Faptul nu este neapărat nou şi măsoară distanţa dintre semidoct, de unul cu niscaiva educaţie. În copilăria mea eram adesea spectator la taifasul pe banca de la stradă, într-un fel de agora astăzi pierdută, în care cutare nene ştia tot: dacă spuneai că americanii au ajuns pe Lună, dădea din mînă şi zicea că e o minciună; dacă spuneai că sîntem de origine romană, zicea să fim serioşi, că nu e chiar aşa; dacă povesteam despre dicotiledonate, spunea că problema e prost pusă.
Mulţi dintre semenii noştri din căsoacele din marmură plîng după fostul regim: dacă le spui că nu ar fi putut pe vremea aceea să facă asemenea averi, se uită miraţi, ca şi cînd le-ai vorbi de monocotiledonate în loc de dicotiledonate. Aşa că, atenţie, ţoalele, casele, gardurile, muzica din maşină, tabloul din hol povestesc multe, primejdios de multe. Pînă şi pantofii spun: uitaţi-vă la ai noştri, şi la ai italienilor din preajmă. Un amic îmi spunea cîndva că el îi poate identifica pe conaţionali după pantofi. Aşa că vedeţi ce complicată e viaţa şi cît de mult dezvăluie semenilor trebuşoarele astea ale educaţiei cultural-estetice.
În acest sens, o poveste pilduitoare s-a petrecut pe la mijlocul anilor ’90 în oraşul de pe Bega. Letopiseţele povestesc că nişte „macaronari“ şmecheri s-ar fi prezentat la Comisia de Urbanism şi mai apoi la Direcţia executivă din subordine şi au cerut spre cumpărare pivniţele ruinate ale boţitelor palate baroc vienez sau secession ori jugendstil din pustia, pe atunci, Piaţă a Unirii din centrul istoric. Cu toate că mulţi s-au mirat de ciudăţenia cererii, li s-au dat italienilor ruinele cerute, nu fără reproşul că avem nevoie de investitori. Lucru care s-a şi petrecut: folosind tineri decoratori absolvenţi ai Facultăţii de Arte Plastice din apropierea Pieţei, bolţile şi cărămizile de un veac şi jumătate din „podrumurile“ acelea au devenit pub-uri, cluburi şi cafe-baruri cu tineri care nu dau neapărat buzna la McDonald’s. Iniţiativa asta a salvat centrul istoric, cu un deceniu înaintea celui din Capitală, şi a dat oraşului o antrenantă viaţă de noapte. Cine nu crede poate intra prin pivniţele respective. Una dintre ele, rafinată, cu manifestări de artă plastică şi concerte de jazz de calitate, poartă numele lui Eugeniu de Savoia, eliberatorul urbei în toamna anului 1716.
Daniel Vighi este scriitor.
Foto: www.enotecadesavoya.ro