Cine a "inventat" vilegiatura în România?

20 martie 2013   BORDEIE ȘI OBICEIE

Din DEX – vilegiatură: interval de timp, vacanţă petrecută la ţară sau într-o staţiune balneoclimatică. Noţiunea este folosită în epoca modernă, dar cadrul arhitectural pe care îl presupune este prezent în Ţara Românească încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea: este vorba de locurile de „preumblare şi odihnă“ ale voievodului Constantin Brâncoveanu.

Se ştie că, de-a lungul domniei sale (1688-1714), el îşi construieşte reşedinţe pe care le foloseşte – împreună cu cele moştenite – ca locuri de popas – mai scurt sau mai îndelungat – pe traseul deplasărilor sale, îndeplinind fiecare, pe rînd, funcţiunea de decor în cadrul căruia se desfăşura viaţa voievodului şi a alaiului său. De aici şi nevoia ca aceste locuri să permită desfăşurarea unui ceremonial, a unei etichete pe care domnitorul o urmează cu stricteţe; şi tot de aici, nevoia de a construi un cadru arhitectural adecvat.

Mănăstirea Hurezi este primul ansamblu de acest tip, ridicat în anii 1690-1697 la porunca lui Constantin Brâncoveanu. Am fost acolo în cîteva rînduri şi fiecare vizită mai adăuga ceva la admiraţia mea pentru arhitectura mănăstirii.

Mai întîi, m-a cucerit imaginea exterioară. În afară de construcţiile de secol XIX şi XX – situate de o parte şi de alta a intrării, şi care se deschid către exterior – întreaga incintă are o imagine de ansamblu defensiv. Zidurile înalte sînt aproape lipsite de goluri: aproape toate încăperile se orientează către curtea interioară. Adică, pînă aici, nimic care să o diferenţieze de anterior construitele mănăstiri din Ţara Românească. Doar un element al exteriorului ne sugerează altceva: pridvorul paraclisului, orientat spre vest – un spaţiu deschis şi acoperit, ale cărui arcaturi sînt singurele care anunţă arhitectura din interiorul mănăstirii.

Odată intraţi pe sub turnul de poartă, descoperim că originalitatea ei este incontestabilă. Şi stă, în esenţă, în modul de încadrare, de însoţire a bisericii cu clădiri supuse unor reguli de compunere şi de decor, utilizate pentru prima dată. Mă refer la turnul de poartă, la chilii şi la stăreţie, la trapeză, la bucătărie şi brutărie, la Palatul domnesc, la paraclis şi la bibliotecă. Şi la fîntînă. Gruparea şi aşezarea lor – în interiorul unei incinte rectangulare – nu sînt numai perfect funcţionale, ci şi astfel făcute încît să alcătuiască un decor destinat punerii în valoare a obiectului principal: biserica. Şirurile de arcade de la parter şi de la etaj unifică aceste spaţii diferite într-un singur decor, unitar şi elegant. Din loc în loc, cîte un foişor cu scară punctează compoziţia: ele rezolvă accesul către nivelul superior. Mica „piaţetă“ – sau curte de onoare – din faţa bisericii a fost, probabil, gîndită ca spaţiu de adunare pentru domn şi suita sa, înainte şi după slujbă. Pentru noi, este un spaţiu din care putem să cuprindem vizual biserica şi clădirile care o înconjoară.

Pare destul de limpede că prezenţa amplului palat al voievodului a determinat fastul ambianţei şi bogăţia decorului, transformînd întregul ansamblu de la Hurezi într-o „mănăstire rezidenţială“ domnească. Fiindcă, din jurnalul lui Brâncoveanu şi din cronici rezultă limpede că mănăstirea Hurezi este unul dintre locurile în care Brâncoveanu se ducea de Paşti, rol pe care îl împărţea cu casele domneşti de la Obileşti sau cu reşedinţa din cadrul Mănăstirii Dintr-un Lemn. Alături de ele, casele de la Doiceşti şi cele din dealurile Piteştilor erau vizitate în vremea culesului viilor, în timp ce palatele de la Tîrgovişte, Potlogi şi Mogoşoaia, mai vechea curte de la Brâncoveni, erau locuri de popas mai îndelungat al domnului.

Toate sînt locuri de vilegiatură avant la lettre, iar Constantin Brâncoveanu face începuturile cu zidirea mănăstirii Hurezi.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: L. Brătuleanu

Mai multe