Chiar pe Calea Victoriei
Pe Calea Victoriei creşte o pădurice. Între Policlinica nr. 1 cu plată şi clădirea de la colţ cu Bdul Dacia, casa Cesianu de pe vremuri, acum încuiată, adică fostul cazinou, după ce fusese „teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase»“, iar mai demult, pînă la sinuciderea lui Killinger, legaţia Reich-ului. Statul german a recuperat casa, dar nu se grăbeşte să-i dea o destinaţie, fiindcă deţine de mulţi ani, pentru ambasadă, un sediu fără amintiri rele, în Parcul Filipescu. Lîngă biserica Sf. Nicolae Tabacu, Policlinica, fostă „a Academiei R.P.R.“, avînd un singur etaj şi, la parter, un şir de geamuri spre stradă, nu prezintă nici un interes, fiindcă nu s-a mai păstrat nimic din casa lui Barbu Catargiu (mai rămăsese o aripă în 1940). Un foarte mare teren viran se întinde astfel de-a lungul Căii Victoriei în dreptul numărului 129. Un paravan urît, acoperit de afişe jupuite, ascunde crîngul care a răsărit acolo de cînd se aşteaptă o nouă construcţie. Ultima, de prin anii ’70, adăpostea un birou de arhitectură al Ministerului Învăţămîntului. Dacă există un proiect de a construi, ar trebui să fie semnalat, dar o asemenea indicaţie lipseşte. Fără să se ţină seama de vecinătatea unor monumente istorice de o importanţă deosebită, chiar peste drum de Academie, e încă o dovadă a indiferenţei bucureştenilor faţă de oraşul lor.
Culmea este că aceeaşi neglijenţă a fost arătată şi în trecut acestei zone din centru, unde, în anii 1924-1948, era un „institut de domnişoare“, adică pensionatul de fete C.C. Moteanu, la nr. 176, fost 190. Dacă nu mă înşel, e vorba de imobilul situat în fundul curţii, alături de casa Dimitrie Cesianu. Dar în clădirea vecină, din partea cealaltă, a fost altă şcoală, mult mai veche, care s-a demolat în 1935. Revoltat de distrugerea ei, N. Iorga a scris atunci în Neamul Românesc articolul „O casă care dispare“. Îl reproduc aici:
„S-a dărîmat în Calea Victoriei, spre a face loc nu ştiu cărui mare palat pentru oficiul de vînzare a produselor Monopolului Statului, aşa-zisul «Cam» – şi bănuiesc că în acelaşi stil «camic», ultra-modern, şi în proporţii babilonice, era să se ridice noua clădire – delicata zidire veche fără pretenţii care în timpul din urmă aparţinea Ministeriului de Finanţe, apoi s-a văzut că în budget nu se poate introduce suma necesară pentru a se face acest monument comercial şi la capătul discuţiei a rămas aşa că pe locul gropilor şi maldărelor de pietre să se samene brazde.
E aici, în povestea casei dărîmate cu atîta grabă, întrebuinţîndu-se cele mai noi metode, o întreagă icoană a trufiei şi lipsei de gust, a preocupării de realizări materiale şi a neînţelegerii pentru frumuseţa discretă, din zilele noastre.
Vechiul Pod al Mogoşoaii era mărgenit în partea de sus de case boiereşti, al căror caracter gospodăresc şi, în acelaşi timp, modest, cucernic, forma o plăcere pentru ochi. Ansamblul era unitar şi armonic. Străinul se simţea în altă ţară, dar într-una avînd rosturile ei. Liceul «Sfîntul Gheorghe», pe care l-am apucat eu acolo, şcoala lui Anghel Demetriescu, unde a predat şi Caragiale, făcea parte din el.
Acuma vechea arteră centrală e împărţită între cele dintîi hidoase zgîrie-nori, care au năvălit şi aici, şi între locurile virane, dintre care unul vinde lemne de ars.
O lume se duce, dar ce răsare în loc, aşa de hîd şi de pustiu – nu este o altă lume!“
Aşa-zisul CAM, Casa Autonomă a Monopolului, s-a construit totuşi, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, în urma sistematizării care a suprimat casa Niculescu-Dorobanţu. Mai tîrziu a funcţionat acolo Comitetul de Stat al Planificării, iar astăzi, deşi declarat monument istoric, imobilul este părăsit, într-o tristă stare de degradare.
Cît despre Liceul „Sf. Gheorghe“, al cărui director era în 1885 inginerul Ştefan Hepites, fizician şi meteorolog, a avut printre dascălii din acea vreme intelectuali distinşi, ca Gr. Tocilescu, Ildebrand Frollo, Epaminonda Francudi sau D.C. Ollănescu.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean