Cetatea Orăştiei

Pînă la mijlocul anilor ’80, nici nu se ştia prea bine de existenţa ei: străinii de oraş vedeau doar două biserici, cu turle împodobite cu globuri aurii, fără cruci, ce se iţeau de undeva dintre acoperişurile caselor înghesuite unele în altele, după modelul arhitectural săsesc de secol XIX. Ziduri prăbuşite stăvileau curţile gospodăriilor pe laturile din spate, iar cei ce aveau mai mult noroc puteau creşte porci sau păsări prin turnurile de mult dispărutelor bresle medievale, atunci cînd nu le foloseau pe post de magazii de lemne. Intrarea actuală, în stil neogotic, construită pe locul fostelor turnuri de intrare, al podului ridicător de peste şanţul cu apă al cetăţii şi al barbacanei, nu prezenta prea mult interes. 

Urbanizarea prost înţeleasă şi sistematizarea, cu atît mai prost aplicată, a perioadei comuniste a dus în cele din urmă la demolarea a peste două treimi din casele ce fuseseră înălţate de-a lungul zidurilor de incintă, iar în locul lor prostia omenească a construit două blocuri de locuinţe, aproape lipite de cetate; şi a fost doar la cîteva găleţi de ciment şi plăci de prefabricate distanţă să-l construiască şi pe-al treilea. Astfel, azi Cetatea Orăştiei nu prea poate fi văzută din exterior. Doar din fosta Piaţă Mică a oraşului, azi Aurel Vlaicu, mai poate fi zărit, printre cele două blocuri, un turn exterior circular, ce a dublat turnul patrulater interior, închizînd în acest fel o fostă intrare în cetate. Un acoperiş fără noimă, aruncat peste turn doar aşa, să fie, îşi rîde de toată istoria locului, prin plăcile lui de azbest. Cîteva ambrazuri tăiate-n piatră, ce imită formele unor chei întoarse, privesc spre oraş desluşindu-şi rolul de lăcaşuri pentru gurile de artilerie. De ajuns prea aproape nu se poate ajunge, locatarii blocurilor îngrădind totul cu garduri şi porţi de metal, pentru paza propriilor maşini, parcate în fostul şanţ de apă al cetăţii, sau al găinilor crescute-n coteţe de tablă. Pe latura de sud, o parcare recent amenajată lasă liberă vederii o mică poartă pietonală, cu ancadrament gotic, azi zidită. Lipit de spatele singurei case rămase în picioare, un turn patrulater adosat incintei se înalţă cu cîţiva metri deasupra zidului rămas fără creneluri şi metereze. Iar văzută dinspre răsărit, cetatea mai oferă doar priveliştea unui alt turn semicircular, cu nişte scînduri de lemn ce-i blochează intrarea la nivelul inferior… Asta dacă nu punem la socoteală fierătaniile ruginite, înălţate inestetic şi folosite, cam o dată pe an, drept scenă… 

Waras, Százsváros, Broos, Saxopolis… sînt doar cîteva din denumirile vechi ale oraşului. În date seci, Orăştia e atestată documentar de la 1224, cînd, într-o diplomă a regelui Andrei al II-lea, sînt reconfirmate privilegiile coloniştilor saşi, acordate, cîndva, în trecut, de Geza al II-lea. O primă menţionare a unei fortificaţii în jurul bisericii datează de la 1241, apoi documentele se referă doar la oraş. La 1376 sînt menţionate breslele. Urmează invazii tătare şi turceşti. Abia la 1544 şi 1560, cetatea Orăştiei este amintită de Sebastian Münster, respectiv Giovanandrea Gromo, iar Evlya Celebi face acelaşi lucru la 1660 şi 1666. Pe la începutul secolului al XVIII-lea, zidurile fortificaţiei sînt demantelate, Imperiul Habsburgic dorind prin acest fapt să o dezafecteze. Ulterior, acestea sînt reconstruite, dar fără a mai avea rolul de fortificaţii, ci doar pe acela de a delimita curtea bisericii. Iar după 1991, o serie de campanii de săpături arheologice au încercat să reconstituie o parte din istoria pierdută a cetăţii… 

De cum intri pe poartă, lipită azi de fosta clădire a Colegiului reformat Kun, zumzetul oraşului pare că abia se mai strecoară printre frunzele teilor mult prea bătrîni din curtea cetăţii. Dai ocol celor două biserici, prima aparţinînd comunităţii evanghelice, germane, a doua, celei reformate calvine, maghiare. Pe dreapta, cam pe la mijlocul zidului, e turnul pătrat, cu fosta poartă de vest dezafectată, înălţată pe bolţari de piatră, în care surprinzi caracteristicile portalurilor gotice. Zidul, mult mai înalt odinioară, avea şi drum de strajă, imaginat acum doar prin găurile din care plecau consolele de lemn ce-l sprijineau. Pe colţuri, urmele pitice ale altor turnuri. Cel de pe jumătatea zidului dinspre miazăzi e, de departe, cel mai bine păstrat. Privirea ţi-e atrasă uneori de jumătatea de corp gotic de secol XIV a bisericii reformate, ce contrastează puternic cu turnul-clopotniţă de secol XIX, înălţat după cutremurul din 1839. În spatele celor două biserici, surpriza: descoperi o alta. Mă rog, sînt doar ruinele unei bazilici ieşite din pămînt în campania arheologică din 1992. Rotonda, cu o absidă spre răsărit şi cu cel puţin două nivele, a fost „protejată“ în urmă cu cîţiva ani prin construcţia unei cupole, din care acum n-a mai rămas decît scheletul de metal, sinistru şi ruginit… 

…Iar de-ţi ridici privirea peste rotondă, vezi zidul cetăţii, prăbuşit pe o distanţă de peste zece metri, cu toate că abia a fost refăcut în urma campaniei de restaurare de la sfîrşitul anilor ’90, şi-ţi vine să declami retoric-interogativ despre situaţia locativă a constructorilor de altădată. Cît despre cei de acum, mai bine lipsă… Prezent la Orăştie în urmă cu cîteva săptămîni, ministrul Culturii, Kelemen Hunor, a fost, cică, vădit nemulţumit şi se pare că a promis măsuri. Care vor fi acestea şi cînd vor fi luate, rămîne (mult timp, de acum încolo) de văzut! 

Daniel I. Iancu este doctorand la Universitatea „1 Decembrie“ din Alba Iulia.