Ce Primărie am avut!

10 iunie 2011   BORDEIE ȘI OBICEIE

Zilele astea, cînd ne pregătim pentru referendumul care va stabili cum să fie condusă Capitala, mi s-a părut că ar merita să se ştie cum funcţiona la început Primăria, care a apărut printr-o lege a lui Cuza din 1864. De aceea am vrut să văd Desbatterile consiliului communal din Bucuresci urmate în şedinţele ţinute de la 14 apriliu pînă la 23 iuniu 1866 – o carte de peste 300 de pagini, publicată în 1866. 

Imediat după lovitura de stat care l-a detronat pe domnitor, în locul căruia a fost proclamat, doar pentru cîteva zile, Filip I de Saxa-Coburg, s-a constituit, la 15 februarie, comisia interimară a comunei, în frunte cu Dumitru Brătianu. Aşa cum, în ordinul de zi al noului ministru de „Resbel“, se declara că „măreţul fapt de la 11 Fevruarie a pus România pe o cale nouă de fericire şi armata a bine meritat de la patrie“, D. Brătianu îi felicita pe bucureşteni că „Evropa“ îşi are privirile aţintite asupra lor. Dintre cei 15 consilieri municipali, numiţi, nu aleşi, făceau parte doctorul Panait Iatropol, care va fi următorul primar în 1867-1868, poetul paşoptist Grigore Serrurie, alt literat, Radu Ionescu, autorul unui roman, Gr. Cantacuzino şi Gr. Lahovari, ca reprezentanţi ai boierimii, şi Pană Buescu, întemeietorul unei bogate şi intelectuale familii burgheze. Şedinţele se ţineau seara, fiindcă în restul zilei aceşti domni erau ocupaţi; cel puţin o dată, procesul-verbal se încheie cu cuvintele: „timpul fiind înaintat în noapte, şedinţa se ardică la 11 ore“. Salariu aveau doar primarul şi cei doi adjuncţi ai săi, indemnizaţii pentru ceilalţi, dar compoziţia acestui grup se schimba odată cu Guvernul (în 1866 Locotenenţa Domnească numise un guvern Ion Ghica, în locul căruia, de la venirea lui Carol, au intrat conservatorii lui Lascăr Catargiu). În realitate, nici personalul executiv al administraţiei centrale nu-şi văzuse leafa de un an, bugetul a rămas deficitar încă doi ani, la 8 mai 1866 se alocă numai 500 de galbeni pentru a serba primirea Măriei Sale în Capitală, „avînd în vedere lipsa de fonduri în care se află comuna“. 

Prin urmare, o preocupare constantă a consiliului era să adune bani cu care să facă faţă cheltuielilor. De pildă, se încasa o taxă de la birjari pentru dreptul de a staţiona în pieţe publice şi o taxă pe berea fabricată local, se recupera chiria pescăriilor din piaţa Ghica, în zona unde au fost mai tîrziu Halele, acolo fiind „36 de magherniţe pentru vînzare de objecte de nutriment“. Altă problemă era asanarea oraşului: „curţile mai multor case din capitală sînt pline de gunoaie şi alte necurăţii, care, infectînd aerul, vatămă sănătatea locuitorilor“. Tot din cauza poluării constatate, se ordonă scoaterea din Bucureşti a fabricilor de săpun, care „infectează aerul“. Serviciul medical are sarcina să verifice dacă „spirturile sînt mai toate falsificate“, deoarece zvonul public afirmă că în cele mai vîndute băuturi alcoolice se pune vitriol diluat cu „mari cantităţi de apă“. 

Printre operaţiile urgente de salubrizare era canalizarea străzii Lipscani. De asemenea, modernizarea a impus edililor pavarea străzilor. Cum spuneau chiar ei, „pavagiul reclamă o grabnică reparaţiune“, pentru care s-a adus de la Sibiu un „maestru pavator“, aromânul Naum Nasta, specializat în caldarîmul cu piatră cubică. Pe vremea lui Cuza, proprietarii de case din vecinătate fuseseră obligaţi să contribuie la cheltuiala refacerii pavajului, dar s-au împotrivit sub pretextul că era neconstituţional! Supravegherea acestei activităţi îi revenea corpului tehnic. Acelaşi serviciu al Primăriei trebuia să asigure respectarea alinierii caselor, după un plan aprobat din 1859. Atunci, ca şi acum, cînd ne luptăm cu PUG-uri şi PUZ-uri, această reglementare dădea naştere la proteste şi tergiversări, însă arhitectul-şef, Kuchnowski pe numele său, nu permitea excepţii.  

O atenţie deosebită se arăta programului de înfrumuseţare. Grădina de la Sf. Gheorghe a fost încredinţată „horticultorului“ francez Louis Leyvraz. Pentru grădina Episcopiei (a Ateneului de azi) s-a autopropus Alexis Godillot. El cerea nu mai puţin de 2.500.000 de franci, sumă care depăşea larg totalul veniturilor comunei, ceea ce a provocat nesfîrşite negocieri. În concepţia sa, numărul băncilor şi al felinarelor se dubla, se instalau două fîntîni monumentale de fontă cu statui alegorice şi se construia o capelă de stil bizantin în centrul terenului care se întindea pe 90 x 45 m. Lucrările au început în 1866 şi nu s-au terminat decît în 1870. 

Asemănarea cu moravurile actuale rezultă din faptul că se preconiza trimiterea la Paris a doi-trei funcţionari ai Primăriei „ca să observe Halele, squarii, grădinele, podurile, cheiurile, abatoarele, ca să ajute cu cunoştinţele dobîndite“...  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe