Casele prinţului Charles (II)

Revenind la casele prinţului Charles şi la afirmaţiile din media referitoare la ele, cred că trebuie să-mi explic poziţia exprimată în articolul anterior. Scriam acolo că nu înţeleg setul de valori la care se referă cei care îşi fac cunoscute opiniile şi uimirile în raport cu alegerile „locative“ ale prinţului.

„Tag“-urile ar fi: case vechi, modeste, sate, materiale locale şi recuperate, interioare de muzeu.

O casă veche nu e neapărat şi vetustă. Faptul că ea există încă – deşi construită acum o sută de ani şi mai bine – este o garanţie a calităţilor ei, a materialelor folosite şi a unei execuţii ireproşabile. Ca şi a unei bune întreţineri şi a folosirii pentru reparaţii şi completări a materialelor de aceeaşi calitate cu a celor originale. Nu e nici o uimire că prinţul Charles a procedat aşa. Orice utilizator de case vechi, construite înainte de folosirea cimentului şi a betonului, ştie că a pune ciment în mortarul care leagă cărămida – în loc de obişnuitul „mortar de var“ – va aduce în casă, în timp relativ scurt, umezeala, igrasia şi tot disconfortul care vine odată cu ele. Şi, orice şcoală de meserii, orice şcoală de restaurare includ acest postulat între primele noţiuni ale meseriei.

În plus, o casă veche are o poveste, o memorie care contează sau ar trebui să conteze pentru cel care o locuieşte, chiar şi temporar. Mai mult, o casă veche dintr-un sat înseamnă şi că ea face parte dintr-o aşezare care şi-a păstrat configuraţia generală şi care ne pune în situaţia de a aprecia întreg peisajul satului, martor al unui mod de viaţă specific pentru o anume epocă şi nu întotdeauna depăşit.

Tot în zona memoriei, se situează şi mobilierul sau piesele de lemn recuperate şi utilizate pentru amenajarea interioară. Patina dată de trecerea timpului le face să îmbogăţească, să „încălzească“ încăperile prin prezenţa lor. Interioarele nu au aer de amenajări muzeale, ci de spaţii în care îţi face plăcere să locuieşti.

Ce să facem cu cei care califică de „bordeie“ frumoasele case săteşti pe care le-a achiziţionat prinţul Charles? Le explicăm că oricine, fie el şi prinţul Charles, îşi alege un loc de vacanţă în care să se simtă bine. Şi că o astfel de reşedinţă temporară trebuie să întrunească acele calităţi – diferite de la persoană la persoană – pe care utilizatorul le socoteşte esenţiale în raport cu dorinţele sale. Din punctul acesta de vedere, casele prinţului Charles sînt amplasate în zone mai retrase, în locuri care nu sînt „staţiuni turistice“, dar sînt, fără doar şi poate, pitoreşti; totodată, ele sînt mobilate în spiritul locului. Nici vorbă de „interioare de muzeu“, ci de reconsiderarea unui patrimoniu – natural, imobil şi mobil – pe care, iată, o fac cei care vin de departe, mai bine decît noi.

Poate că cea mai interesantă reşedinţă a prinţului Charles este cea din Valea Zălanului. Grupul de construcţii cuprinde, pe lîngă locuinţă, cîteva anexe, dintre care cea din dreapta intrării – probabil un fost hambar, cu o înfăţişare modestă – a fost amenajată şi ea şi cuprinde o mare cameră de zi, cu o supantă (un fel de balcon interior). Imaginea este una foarte modernă, chiar dacă elementele de mobilier sînt cele despre care am mai vorbit, adică vechi. Rezultatul este remarcabil, aşa cum poate fi el văzut în filmele de pe net. 

P.S. Cînd tocmai încheiam articolul, a apărut o ştire, preluată de mai toate posturile de televiziune: „Casa prinţului Charles din Valea Zălanului este pe locul 9 într-un top al destinaţiilor idilice de vacanţă realizat de revista americană Vanity Fair. Proprietatea lui Charles din Transilvania împarte clasamentul cu paradisuri exotice, ambarcaţiuni de lux şi vile de sute de metri pătraţi“. http://www.realitatea.net/

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: R. Bena