Casele prinţului Charles (I)
Da, HRH The Prince of Wales, prinţul Charles, cum i se spune în România, a revenit şi – fiindcă este un subiect de rating – televiziunile anunţă acest fapt. Iar pentru internauţi sînt fotografii sau mici filmuleţe care îl arată pe moştenitorul tronului Marii Britanii „cu 15 minute în urmă“, „cu 90 de minute în urmă“, acum mai multe ore, cu 30 de zile în urmă. A devenit, e clar, un familiar al televiziunilor şi al Internetului românesc.
Pentru cine nu ştie, Ion Caramitru a fost cel care i-a arătat primul ce înseamnă peisajul satelor transilvane. Mai apoi, Tibor Kálnoky – cel care a recuperat o parte a patrimoniului deţinut pînă la Al Doilea Război Mondial de familia sa şi care s-a apucat să îşi gospodărească avutul ce-i revenea prin moştenire – a fost cel care l-a ghidat şi ajutat la alegerea unei case în satul Viscri, la restaurarea şi mobilarea ei. Au urmat altele, mai mult sau mai puţin asemănătoare. Şi revenirea prinţului Charles în România, în cîteva rînduri.
Ceea ce m-a frapat a fost, de fiecare dată, uimirea nedisimulată a reporterilor la vederea alegerilor făcute de prinţ: nişte case modeste de ţară, alegere explicabilă doar printr-o fantezie princiară. Unii le numesc chiar „bordeie“. Şi culmea, prinţul Charles a făcut necesarele reparaţii sau modificări ale caselor cumpărate (care sînt vechi, adică e vai de capul lor!) numai cu materiale locale, unele recuperate din clădiri nefolosite ale sătenilor. Într-o zonă diferită se plasează evaluarea amenajărilor interioare făcute cu mobilier local, tratate ca „interioare de muzeu“!
Întîmplător, în acelaşi calup de ştiri e prezentat apartamentul unui milionar român care se află în lista Forbes România. Adică unul dintre cei mai bogaţi români. Cuvinte ca „penthouse“, evaluarea imobilului în funcţie de cei 2500 de metri pătraţi (!) ai apartamentului nu stîrnesc decît o mare admiraţie, care răzbate în vocea reporterului. Nici vorbă de uimire. E însă vădit mirat de altceva: la Anuala de Arhitectură de la Bucureşti, apartamentul cu pricina – prezentat printre construcţiile terminate în anul trecut – nu a luat nici un premiu. Cu toate că are atîţia metri pătraţi (pe care, de fapt, nu-i are, fiindcă, din cîte ştiu, apartamentul are cam 250 de mp, adică de zece ori mai puţin decît declară repetat reporterul). Pe de altă parte, proprietarul locuinţei despre care este vorba nu poate fi bănuit de asemenea excentricităţi, care ar face ca distanţa dintre o încăpere şi alta să fie parcursă într-un timp incredibil de lung. Nu, reporterul nu încearcă măcar să înţeleagă ce înseamnă 2500 de metri pătraţi. Se comportă ca mine în raport cu lista Forbes: nu-mi spune nimic fiindcă nu pot evalua „numerele mari“ cînd e vorba de bani. Pur şi simplu, nu am repere. Nici jurnalistul, deşi, dacă face publică o asemenea informaţie, ar trebui măcar „să aibă idee“ despre ce vorbeşte.
Am toată stima pentru jurnalişti şi meseria lor. Doar că, de cînd au dispărut jurnaliştii „specializaţi“, ar trebui ca în cultura profesională a tuturor să intre cunoştinţe mai multe din arii de interes diferite sau să existe posibilitatea unei consultări profesionale înainte de a da o ştire. Sau, punctual, reporterul ar fi trebuit să ceară cuiva din juriul Anualei să-i explice care au fost criteriile de evaluare a lucrărilor prezentate. Şi ar fi aflat că nu suprafaţa mare este garantul unei locuiri convenabile şi, cu atît mai puţin, garantul unei arhitecturi de succes.
De succes rămîn casele din Transilvania, ale prinţului Charles, în care o noapte de cazare costă în jur de o sută de euro. Şi sînt căutate de oameni care vor să locuiască cîteva zile în peisajul satelor noastre şi să-şi asume identitatea locului, pînă la cele mai mici detalii. Şi să poată să-şi amintească cu plăcere sejurul, dar şi să spună: „Mi-am petrecut vacanţa în casele prinţului Charles din Transilvania!“.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.