Casa Teodorenilor, blocul locatarilor

La numărul 7 al discretului Fundac Zlataust din Iaşi, din cei 1087 mp de teren şi clădirea cunoscută drept „Casa Teodorenilor“ n-au mai rămas acum decît buruieni înalte şi înţepătoare, înconjurate de o plasă verde, din aceea care anunţă un viitor şantier. 

În anii ei de glorie de la începutul secolului trecut, „Casa Teodorenilor“ era numită „cea mare“ (spre deosebire de cea a bunicilor, cu care se afla faţă în faţă) şi avea mai multe odăi, la care se ajungea urcînd cîteva trepte. După istoricul ieşean Ion Mitican, salonul reprezenta însă locul central în care se adunau membrii familiei Teodoreanu să citească literatură, să primească oaspeţii şi să-l asculte pe tenorul Enrico Caruso la gramofonul cu trombon – mare minune a timpului. 

Pînă în 2005, ca un omagiu adus lui Ionel şi Păstorel, „Casa Teodorenilor“ era protejată prin lege, aflîndu-se pe Lista naţională a monumentelor istorice, loc de unde însă a dispărut subit în luna iunie, printr-un Ordin al ministrului Culturii şi Cultelor. Şase luni mai tîrziu, proprietara, o funcţionară de la Cadastru, ai cărei înaintaşi o cumpăraseră de la Teodoreni în 1951, a vîndut terenul şi clădirea unor investitori imobiliari, pentru 245.000 de euro. Deşi ajunsese într-o stare avansată de degradare, aceştia n-au investit un leu în imobil, vînzîndu-l, după patru ani, unei firme din Suceava, deţinute de un fost senator procopsit cu avere după afaceri cu alcool şi butelii. În primăvara lui 2010, fostul parlamentar a dărîmat casa, în ciuda unei anumite emoţii declanşate la nivel local de mass-media şi a anunţat că vrea să ridice în loc un bloc. Deşi oamenii de azi nu prea mai au timp de melancolii, iar oraşul este în mare parte nou, făcînd din ce în ce mai uitată faţa lui veche, undeva, în subconştientul colectiv, s-au declanşat revolta şi stupoarea că un punct important din trecutul fizic şi mental – liniştit, regretat şi ideal – urma să fie şters de pe faţa pămîntului. Aici, în această casă asasinată cu lovituri de buldozer, în cea de lîngă ea, devenită locaş pentru bunicii scriitorului (din fericire, aceasta a fost renovată în regim de monument istoric de un alt proprietar), precum şi în împrejurimile lor se născuseră, totuşi, cărţi de referinţă ale lui Ionel Teodoreanu şi ale copiilor care am fost: Uliţa copilăriei sau În casa bunicilor. 

Mai mult de ochii lumii, în timpul demolării au venit la faţa locului angajaţi de la Direcţia Judeţeană de Cultură, au găsit o greşeală, minoră, în actele demolatorilor, pentru ca la sfîrşit să ridice din umeri şi să spună: „Nu mai putem face nimic!“. 

Deşi familia Teodoreanu, Ionel şi Păstorel în special, a contribuit prin activitatea ei la imortalizarea unor feţe ale Iaşiului care altfel ar fi fost pierdute, lui Ionel datorîndu-i-se, în plus, clasica trilogie La Medeleni, nici una dintre autorităţile locale nu a simţit vreodată nevoia amenajării unui muzeu în această casă, rod al unei achiziţii a ei. Economia „duduia“ pentru altele. 

În 1951, la momentul vînzării imobilelor, Ionel Teodoreanu, aflat la Bucureşti, a primit prin poştă partea sa din banii primiţi de familie, prilej de amarnică tristeţe. „A venit azi un mandat poştal / Aducînd acasă nişte mii / Şi m-am fost umplut de-o mie una de melancolii. / Niciodată, niciodată n-o să mă mai duc / La zăplazul unde sta Nănoaia, dar ş-un nuc / Niciodată, niciodată umbra n-o să-mi mai arate / Pe copilul sprinten şi năuc. / Dus-au de veci cireşul, părul, via, / Care aveau porecle dulci în amintire; / Ţîrîie a jale în mine greier-greieraş subţire / Şi e scrum acum la poartă ce-a fost foc: copilăria. / S-a vîndut cu acte casa de la Iaşi. / Mîini străine au cules-o în spaţiu. / Unde eşti, bătrînul meu Horaţiu? / Cu paharul gol de ce mă laşi?“. N-avea de unde să ştie Ionel Teodoreanu că viitorul poate fi şi mai urît de-atît.   

Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.