Casa lui Spiru Haret

22 ianuarie 2014   BORDEIE ȘI OBICEIE

Am mai scris despre casa asta de două ori. Acum este a treia şi ultima dată, fiindcă mîine nu va mai exista. S-a încheiat viaţa ei, începută în 1885. În 2007, spuneam: „Nu s-a dărîmat încă, deşi, părăsită cum este şi înghesuită de blocul lipit de ea, nici situaţia, oficial recunoscută, de monument istoric n-o va mai apăra multă vreme. De trei ori pînă acum s-a încercat scoaterea ei de pe listă. La Comisia Monumentelor de la Ministerul Culturii, declasările se ţin lanţ şi, uneori, ele doar constată situaţia după demolare.“ Pînă şi şoferul taxiului cu care treceam, cînd am văzut cerul prin ferestrele ei şi încăperile devastate deasupra cărora nu mai e acoperiş, ştia că, dacă e patrimoniu, legea nu dă voie. În inventarul oficial al monumentelor figurează ca B-II-m-B-19130. E clar, da? Cînd am semnalat pericolul, scriam: „Altădată, frumuseţea caselor din Bucureşti se datora grădinilor care le înconjurau, nu mai puţin decît gustului şi ingeniozităţii arhitecţilor. Casa despre care e vorba a avut în spate o mare grădină, care n-a încetat să înflorească într-un tablou de Aman şi care se întindea pînă la casa Kretzulescu-Lahovary (str. N. Iorga, pe atunci primul segment al străzii Romane, care pleca din Calea Victoriei). Casa Haret se afla pe strada Verde, numită ulterior General Manu şi Locotenent Lemnea. Adresa actuală: General Gh. Manu, 7. E o casă simplă, parter şi etaj, cu o terasă care, sprijinită pe două coloane, acoperă peronul de la intrare, precedat de cîteva trepte. A fost sediul Institutului Naţional al Cooperaţiei, care era, în 1940, un cuib de legionari. Din 1941, a devenit Muzeul «Spiru Haret», ceea ce era anunţat de o placă, azi cu inscripţia aproape ştearsă. Mulţi ani a funcţionat acolo clubul unei echipe de fotbal, în calitate de chiriaş al Cooperaţiei, după care casa a fost vîndută şi lăsată în paragină de către noul proprietar.“

Adăugam, pentru a împiedica ignoranţa să fie pretextul distrugerii: „De ce n-ar face statul sacrificiul de a cumpăra casa lui Haret pentru a reface înăuntru muzeul care a fost? Datoria poporului român faţă de unul din cei mai vrednici oameni care l-au călăuzit nu s-a plătit, odată pentru totdeauna, cu statuia din faţa Universităţii. Opera lui Jalea, academic corectă, sau proiectul lui Brâncuşi, mai bogat din punct de vedere simbolic – el propusese o fîntînă –, au fost expresiile unei societăţi care mai era capabilă de recunoştinţă sinceră. Parlamentul pe băncile căruia a stat cinsprezece ani, Ministerul pe care l-a condus în toate cele cinci guverne liberale care s-au perindat între 1897 şi 1910, partidul liberal al cărui soldat credincios a fost, din 1889, ar putea chiar azi să se simtă îndatorate pentru felul exemplar în care omul a îndeplinit toate funcţiile sale publice. O întreagă epocă stă sub emblema personalităţii sale.

«Cultele şi Instrucţiunea» erau departamentul lui. Acest matematician distins, care-şi luase doctoratul la Paris pe vremea Războiului de Independenţă, străbătînd apoi repede etapele obişnuite ale carierei: profesor universitar şi membru al Academiei, s-a devotat unei misiuni, aceea de a reforma învăţămîntul românesc în sens modern. Eforturile sale corespundeau unui curent general, pe care, de pildă, şi Bulgaria l-a urmat în acelaşi timp. Cînd Haret se căznea să asigure egalitatea accesului la educaţie, munca sa fără preget deschidea un drum spre rezolvarea «chestiunii ţărăneşti». A umplut ţara de şcoli şi a fost socotit, în 1907, un instigator al răscoalelor. Roadele acţiunii sale se măsoară prin diferenţa dintre cifra analfabeţilor la 1899, 87% din totalul populaţiei, şi 60% în 1912, anul morţii marelui ministru. Această diferenţă îşi dezvăluie întreaga importanţă, dacă ţinem seama că, după o teorie răspîndită, dezvoltarea economică a unui stat, aşa cum o înregistrează produsul intern brut pe cap de locuitor, se corelează cu indicele de alfabetizare de acum un secol. Reducerea analfabetismului, considerabilă într-un răstimp atît de scurt, a avut şi un rezultat imediat: lărgirea dreptului de vot după Unirea din 1918, pregătirea fluxului ruralilor către profesiuni şi medii care le erau închise înainte de război, deci, un progres al democraţiei.“

La un moment dat, Ordinul Arhitecţilor din Bucureşti a vrut să cumpere clădirea, pentru a-şi avea aici sediul. N-a fost posibil, fiindcă proprietarul a rămas anonim, chiar căutat cu poliţia. Acum, legea o face SC Invest Lux Construct SRL. Întreaga parcelă de 921 m2 va fi acoperită de clădirea care se va înălţa acolo. Se anunţă extindere, modificări interioare şi exterioare, supraetajare (adică S + P + 6-7 etaje). În primul proiect, etajele erau chiar opt şi înălţimea de 27 m. Ca şi la casa Ghika din str. Christian Tell, soluţia găsită pentru a strecura marea afacere este de a cocoşa vechea casă sub un bloc. Avem criminali printre noi!

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe