Casa doctorului Buicliu

Mă întreabă oamenii de soarta uneia sau alteia dintre casele vechi care s-au mai păstrat în centrul oraşului. Foarte bine că e aşa: în ultima vreme, opinia publică parcă s-a trezit. Din cînd în cînd primesc chiar informaţii neaşteptate din partea cuiva care a cunoscut personal cutare clădire ori familia care a locuit acolo: şi mai bine! Despre casa din strada George Enescu, nr. 11, nu ştiam, pînă astăzi, mai mult decît acum un an cînd am scris „Casa cu pisici“, articol reeditat în volumul II din antologia Case şi oameni din Bucureşti pe care Humanitas a trimis-o în librării de la începutul lui septembrie. Aşadar, o clădire indiscutabil de patrimoniu, dar neînregistrată ca monument istoric, deşi putusem să o datez cel puţin de la 1895, cînd figura în planul cadastral alcătuit de Institutul Geografic al Armatei. De asemeni, descoperisem numele cui a locuit acolo un sfert de secol, pînă la moartea sa în 1918: doctorul Cristea Ştefan Buicliu, medic al palatului regal, descendentul unei distinse familii armeneşti din Botoşani.

Informaţiile pe care le pot adăuga acum vin din Franţa, din partea cuiva care a trăit mai bine de treizeci de ani în acea casă, fiind astfel martorul unei degradări care nu se opreşte. Mai întîi, data construcţiei este ceva mai veche, 1893, cum stă scris printre volutele decorative de fier forjat care protejează geamurile uşilor de lemn de la intrarea principală. Aceasta se găseşte pe faţada întinsă în lungul clădirii, privind spre casa vecină, de la nr. 13, care nu mai există din cauza unui incendiu. Deasupra intrării era o verandă metalică, cu suporturi de fier forjat, care a căzut la cutremur în 1977. În pragul vestibulului, cel care intra călca pe o placă de marmură cu inscripţia „Salve“. Înspre stradă a rămas o terasă de piatră care coboară dintr-una din camerele de la parter către grădină cu o mică scară dublă.

Construcţia are două niveluri, un hoch-parter şi un etaj, peste care este un pod foarte înalt, cu o şarpantă din lemn. În corpul principal al clădirii, parterul cuprinde o sală centrală şi patru camere mari, două în dreapta şi două în stînga, cu anexele, iar o monumentală scară de marmură urcă la etaj, unde sînt cinci camere cu anexele lor. Corpul secundar, comunicînd prin coridoare cu primul, de care este legat din construcţie, era destinat personalului de serviciu: atît la parter, cît şi la etaj, cîte o cameră de mărime medie, plus anexe, plus accesul la pod. Există şi o pivniţă pe toată suprafaţa imobilului. Spaţiul întreg, conceput generos, pentru un profesor universitar şi familia lui, ocupînd o poziţie socială importantă pe vremea lui Carol I, a fost după naţionalizare împărţit în apartamente în care convieţuiau opt familii.

Amintirea trecutului o păstrau în hol, la parter, două oglinzi de Murano faţă în faţă şi, deasupra fiecărei uşi, o casetă cu peisaje pictate direct pe perete. Pe scara dublă ce duce la etaj, un palier intermediar, după un model pe care l-am mai văzut în case de aceeaşi vîrstă, are coloane pe care, desigur, la origine, fuseseră fixate statui (furate?). La etaj au fost aceleaşi casete pictate deasupra intrării în camerele principale.

Gardul şi poarta de fier forjat sînt originale. Grosimea zidurilor, de cca 50 cm, le-a făcut să reziste cutremurelor. Nu se ştie ce intenţii au proprietarii actuali, după ce, în anii 2000, casa a fost vîndută şi revîndută. Alături, casa doctorului Istrati de la nr. 13 fusese transformată în... „restaurant spaniol“ şi, după ce a ars, a fost distrusă pînă la temelie. Casa asta e lăsată să se ruineze, dar, cel puţin, prezenţa unui paznic împiedică devastarea. Ca de atîtea alte ori, ignoranţa şi lăcomia se unesc pentru a şterge memoria oraşului nostru. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.