Casa de piatră de la Herăști, Giurgiu (I)

„Toţi boierii din Ţara Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are întotdeauna lîngă casa lui o biserică mare, înzestrată cu danii, şi fiecare boier se întrece cu cei de o seamă cu el în ce priveşte frumuseţea clădirii şi a lucrăturii. Ei îşi pun toată mîndria în aceste lucruri. Cînd vreunul din ei este scos din slujbă, el se retrage pentru tot restul vieţii în satele sale şi în palatele sale şi îşi are biserica lui alături.“ – nota Paul de Alep după trecerea sa prin Ţara Românească din 1654. El este secretarul lui Macarie, Patriarhul de Antiohia, pe care îl însoţeşte în lunga sa călătorie – din 1652 pînă în 1659 – întreprinsă în Ţările române, la Kiev şi Moscova, cu scopul de a primi sprijin financiar pentru ortodoxia din Siria. 

Perioada petrecută în Valahia coincide cu sfîrşitul domniei lui Matei Basarab, în timpul căreia, într-adevăr, marii boieri îşi ridică ansambluri rezidenţiale – curţi – pe moşiile pe care le stăpînesc. Paul de Alep este oaspete şi la casa din Herăşti a lui Udrişte Năsturel, pe care o descrie ca fiind un „palat fără egal în lume“, aşa cum nu s-ar mai fi putut găsi decît „poate numai în ţara frîncilor“. 

Despre Udrişte Năsturel, despre formaţia umanistă a cărturarului, despre întinsele sale relaţii cu lumea europeană s-a scris în numeroase rînduri. Cumnat al lui Matei Basarab, el este şi sfătuitorul acestuia în domeniul culturii; căci voievodul cu puţină ştiinţă de carte este receptiv la îndemnurile învăţaţilor vremii, ca şi la cele ale soţiei sale, educată alături de Udrişte la curtea părintească „ot Fierăşti“ (vechiul nume al localităţii). 

Curtea aceasta mai veche, înconjurată de ziduri înalte, va fi cea în care Udrişte şi fratele său Cazan pun să se ridice o locuinţă. Construcţia ei are loc cu probabilitate între anii 1641 şi 1643. Forma de „L“ a planului poate fi explicată prin amplasarea casei într-unul dintre colţurile vechii incinte. În plus, această formă a creat posibilitatea ca locuinţa să fie folosită de către cei doi fraţi simultan sau separat, după dorinţă: fiecare dintre ei are la dispoziţie una dintre aripile clădirii, cu intrare, scară interioară, pivniţă şi anexe separate. 

Această configuraţie a volumului este una de excepţie, nu mai întîlnim o astfel de construcţie în Ţările române. Aşa cum unică este şi existenţa unor scări interioare: casele construite în secolele XVII-XVIII au toate un „aparat de intrare“ compus din scară exterioară şi foişor, aşezate pe faţada principală, ambele absente la Herăşti. Şi poate cea mai semnificativă diferenţiere a acestei case în raport cu cele contemporane este materialul de construcţie şi modul de punere în operă al acestuia: casa este toată construită din piatră şlefuită; din aceeaşi piatră sînt făcute şi ancadramentele ferestrelor. Cele două uşi de intrare poziţionate simetric sînt încadrate cu elegante profile de piatră sculptată şi decorate cu blazonul familiei. 

Desigur că unicitatea aceasta a fost cea care a stîrnit interesul vizitatorilor, dar şi pe cel al cercetătorilor; tratarea în piatră a faţadelor, forma detaliilor sculptate au dat naştere la dispute aprinse. Cel care a „găsit cheia“ neobişnuitei construcţii a fost regretatul Gheorghe Sebestyen: conform opiniei lui, tratarea în piatră, desenul faţadei şi al detaliilor au fost făcute de meşteri aduşi din sudul Dunării, poate chiar de la Edirne sau Constantinopol, cele două capitale turceşti a căror arhitectură cosmopolită, purtînd dubla amprentă bizantin-otomană, putea să o inspire pe cea a casei lui Udrişte. Fiindcă şi el este un personaj aparte, un cărturar european cu evidente deschideri spre orizonturi culturale diferite şi aspiraţii ce nu ţin cont de frontiere. 

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.