Casa de Piatră
Gîrda de Sus, Arieşeni şi undeva sub tîmpla muntelui, Casa de Piatră. Cîteva case, nu mai mult de 10-15, încheiate cu bîrne de lemn, ridicate pe lespezi, sau, rareori, cu temelie de piatră; fără drum, fără număr la casă. Şi eu, cu pantofiorii mei de oraş, cu geanta pe umăr şi telefonul în mînă, aştept lîngă maşină... să apară cineva.
Aşa am cunoscut-o pe Ioana. Ioana şi atît. Ioana care ne spune: „Haideţi înăuntru, am mîncarea pe foc!“ În casă e cald, o pisică mi se strecoară în poală, îmi e foame şi nu ştiu prea bine unde am nimerit. Fata se poartă firesc, nu ne cunoaştem, dar e primitoare, grăbită să-şi termine treaba. Peste vreo jumătate de oră, apare Vasile, gazda abia ştiută din istorisiri – apoi apar mama şi tatăl său, şi încă doi-trei bărbaţi.
Mă simt deja ca acasă, în jurul mesei ne înghesuim pe bănci, pe scaune, mai intră cineva, încă o farfurie, un pahar, pricep acum de ce bucătăria e mare şi plita – încărcată cu oale. Vorba domoală îşi face loc, îşi găseşte făgaşul între noi, cei veniţi de cu seară şi cei ce ne-au primit în casa şi în satul lor cît un căuş de palmă. Pentru că ştiu să povestească şi să asculte deopotrivă.
Aşa ni s-a deschis „uşa“ Casei de Piatră. Nu ne-am simţit nici turişti, nici străini de locuri. A doua zi am umblat prin sat, dintr-o curte în alta; „doar sîntem între ai noştri“ – ne spun gazdele. În cele din urmă, mergem la... muzeu. Un muzeu în poiană, o casă de lemn între altele asemeni, suspendate pe lespezi de piatră.
Deschidem uşa căsuţei. Miroase a lemn, a iarbă umedă şi, în întuneric, încep să disting cîte o unealtă, o haină, cîteva opinci şi vase vechi. Nu le recunosc pe toate, le ating şi le scot la lumină. Vasile le-a adunat laolaltă, pe unele le-a curăţat şi le-a aşezat frumos pe cîte o poliţă, celelalte îşi aşteaptă rîndul. Lucruri făcute de mînă, purtate, folosite ani de zile. Fiecare îşi are povestea sa, aflu de unde vine, cine l-a meşteşugit şi cînd, cine l-a stăpînit. Crîmpeie de viaţă strînse la un loc, însufleţite încă o dată.
„Nu ştiu cîţi or să le vadă – copiii noştri, noi, oameni de prin alte părţi. Dar nu vreau să se piardă. În vale, lumea e altfel, trăieşte repede şi din pripă. Vine cîte unul şi întreabă cum erau moţii... ca şi cum n-ar mai fi. Dar eu ce sînt?... Şi tata, şi ceilalţi...“
Iar eu ascult, parcă, o altă istorie a locului despre care citisem, despre care credeam că ştiu cîte ceva. Tînărul din faţa mea îmi arată curînd că mai am multe de aflat. Îmi povesteşte firesc despre Apusenii lui, trece de la un veac la altul, din legendă pînă mai ieri, îmi vorbeşte despre Avram Iancu ca şi cum l-ar fi cunoscut, ca pe atîţia alţii. Înţeleg de ce căsuţa asta îi e atît de dragă, cum de el şi sătenii lui i-au găsit rostul chiar dacă nu vor fi fost niciodată într-un muzeu. „E bine să nu uiţi, ca să nu te simţi, sau – mai rău – să nu fii dezrădăcinat.“
Am mai stat o zi şi încă o noapte. Am urcat pe munte, am văzut grote, am bătut cărări întortocheate şi ne-am întins pînă noaptea tîrziu la un pahar de vorbă cu aceiaşi oameni care ne-au călăuzit peste zi. Şi, poate nu întîmplător, ultimul drum l-am făcut la Peştera Gheţarul de la Vîrtop – Peştera Minunată, adăpostul neştiut, timp de veacuri, al moţilor, dăltuit parcă în piatră şi gheaţă.
Privit de acolo, de sus, cătunul pare mai curînd o aşezare în miniatură, risipită în splendoarea de culori şi lumină, ascunsă în frunziş şi stîncărie. De jur împrejur – munţii şi, cît vezi cu ochii – pădurea verde, foşnitoare.
Asta e Casa de Piatră. Cîţiva oameni, cîteva case şi multă, multă viaţă.
Sorina Săvulescu este avocat.