Casă de artişti

Sensul acestei rubrici – dacă nu era deja clar – este să explice de ce trebuie ajutată să supravieţuiască acea parte a oraşului nostru în care s-au întipărit amintiri preţioase.

Fiindcă românii suferă de amnezie. Ori le lipseşte organul memoriei, ori, din motive de ei ştiute, dar nemărturisite, nu vor să-şi aducă aminte. Memoria individuală poate să şteargă cu guma ceea ce omul a făcut (sau n-a făcut, deşi ar fi trebuit...). Memoria colectivă este fabricată de un grup social sau de stat, care selectează ce e memorabil.

Ar fi multe de spus, dar pentru studenţii mei; aici, să scurtăm vorba. Lipsa de interes pentru semnele vizibile ale trecutului pare genuină, cînd nu există cultura generală din care să izvorască sensibilitate istorică sau artistică.

Să luăm un exemplu, că aşa e didactic. Pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 16 se află o casă neobişnuită, nebucureşteană, aş zice. La intrare scrie Muzeul Memorial Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck. Cine mai ştie cine au fost sculptorii şi pictoriţa din această familie? Curiozitatea trecătorului ar putea fi atrasă de stilul care-l imită pe cel al vechilor case englezeşti sau flamande, ori de culoarea roşie a tencuielii. „Roşu pompeian“, se spune, cu toate că ploile unui secol i-au stins strălucirea. La proiectul arhitectului Alexandre Clavel, care a înălţat această clădire în 1912-1913, Fritz Storck a adăugat culoarea specială şi ancadramentele de piatră ale ferestrelor, statuetele aplicate pe ziduri şi terasele.

Istoria românească a familiei începe în 1849, cînd Karl, tatăl lui Fritz, a venit de la Hanau la Bucureşti, unde încă nu se iviseră condiţii pentru sculptura monumentală, aşa că a început la 23 de ani ca cizelator de bijuterii. Operele lui cele mai importante vor apărea după 1867, data Expoziţiei Universale de la Paris, unde a trimis macheta bisericii de la Curtea de Argeş (păstrată în acest muzeu), după care execută statuile de ctitori, cea de la Colţea a spătarului Mihai Cantacuzino şi aceea a domniţei Bălaşa. Un bust de bronz, de acelaşi sculptor, al lui C.A. Rosetti, foarte expresiv, atrage atenţia vizitatorului care a deschis uşa muzeului. Acesta se va găsi într-un mare salon care se deschide la stînga, spre stradă, cu sufrageria şi salonaşul alăturat, iar la dreapta, către atelierul de pictură al stăpînei casei. Donaţia din 1951 a transformat toate aceste încăperi în expoziţia activităţii a două generaţii de artişti.

Carol, primul fiu al lui Karl, studiase la Florenţa şi a lucrat cîţiva ani în Statele Unite. Şi-a românizat numele după exemplul monarhului, care a fost, de altfel, protectorul familiei Storck, acordîndu-i acesteia numeroase comenzi publice. De Carol este statuia doctorului Davila din faţa Facultăţii de Medicină. Fratele lui, Frederic (1872-1942), şcolit la München, a devenit foarte cunoscut prin busturile care continuau să fie cerute atît pentru instituţii, cît şi în interioare private. Chipul lui Macedonski, prezent aici, de un adevăr psihologic incontestabil, divulgă cabotinajul poetului. Un cap de copil, din marmură, este al viitorului rege Carol II. De asemenea, artistul a întreprins şi lucrări monumentale, dintre care Evangheliştii de la Bellu (pentru cavoul Evloghie Gheorghiev, realizat de Mincu) au o măreţie sobră. Cele mai sigure dovezi de talent pe care le-a dat al treilea Storck sînt însă statuetele feminine graţioase, a căror siluetă o multiplică la infinit: „Primăvară“, „Adolescenţă“, „Abundenţă“ etc. Dacă ar fi să mărturisesc pe care dintre domnii Storck mi-ar fi plăcut să-l cunosc, el, Fritz, se impune alegerii. Pasionat de numismatică, a strîns monede antice şi de Renaştere, din care se inspira pentru plachetele şi medaliile pe care le-a realizat. Era, fără îndoială, un colecţionar de artă rafinat. În muzeu se găseşte copiat portalul bisericii de la Colţea, un exemplu al măiestriei vechilor meşteri. Pe un coridor, amestecaţi printre alte sculpturi neidentificate, am descoperit doi Crişti romanici de lemn, desigur aduşi din străinătate. Dar, cîndva, au făcut parte din această colecţie şi Portretul domnişoarei Pogany şi Pasărea măiastră ale lui Brâncuşi.

Ce mai e de văzut? Desigur, opera Ceciliei, soţia lui Fritz, a cărei vocaţie a fost pictura murală. Să fiu iertat dacă frescelor uriaşe de la ASE şi, cred, de la Arhitectură le prefer peisajele în tuş sau acuarelă care au păstrat amintirea atîtor popasuri din călătoriile în Franţa, Italia, Spania (chiar în timpul războiului, doamna era în Portugalia neutră). Pe un perete întreg se întinde o pictură împărţită simetric în două scene: „Amorul carnal“ şi „Dragostea spirituală“ (ce idee!). Fresca s-a exfoliat din cauza umezelii, după cum şi alte lucrări au de suferit, iar Primăria este surdă la apelurile de ani de zile de a începe o restaurare.

De ce Primăria? Fiindcă această casă memorială ţine de Muzeul Municipiului, cea mai păcătoasă administraţie! Aceeaşi neglijenţă lasă mormane de zăpadă acum, la sfîrşitul iernii, să acopere, în curtea casei Storck, fragmente din reliefurile cu care Karl Storck împodobise în 1862 frontonul Universităţii şi care, sfărîmate de bombardament, au fost adăpostite aici după 1944.

Mai grav, Casa G. Călinescu, administrată de Academie, stă închisă, aşteptînd reparaţiile care întîrzie.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

foto: R. Avram