Casa Coandă
Într-una din serile astea, trecînd pe lîngă casa Coandă, am observat că au dispărut şi plăcuţa care anunţa că acolo este ambasada Algeriei, şi panoul de fotografii care voia să atragă turişti, şi ghereta santinelei care păzea ambasada. S-a schimbat statutul casei cu nr. 29 de pe Bulevardul Lascăr Catargiu. Ce va fi acolo nu ştiu încă. Dar momentul pare potrivit pentru a aduna informaţiile despre trecutul acestei clădiri.
Arhitectul ei, Grégoire Marc, a făcut-o să semene cu un castel de pe Valea Loarei – această înclinaţie de a imita stilul francez de Renaştere mai avea un exemplu în Bucureşti, la nr. 165 de pe Calea Victoriei, unde casa arhitectului Grigore Cerchez, din 1887, a existat pînă în 1977, cînd, sub pretextul stricăciunilor cauzate de cutremur, a fost demolată. Cam în aceeaşi vreme a apărut şi casa asta de pe Bulevardul, pe atunci încă numit al Colţei, unde avea să fie locuinţa lui Constantin Coandă (1856-1932), ofiţer cu studii la École Polytechnique din Paris şi la Şcoala de Artilerie de la Fontainebleau, apoi, ca maior, trimis ataşat militar la Viena şi Bruxelles. Cariera astfel începută a continuat, din 1892, ca aghiotant al principelui moştenitor Ferdinand, şi-i va aduce în 1892 gradul de general de brigadă şi, zece ani mai tîrziu, de divizie. După intrarea României în război, va fi şeful misiunii noastre militare pe lîngă Marele Cartier General rus. Poziţia sa a devenit foarte periculoasă în 1917, cînd la Kiev s-a instalat Rada ucraineană: bolşevicii l-au arestat şi condamnat la moarte, aşa că l-a salvat numai ocuparea Kievului de trupele germane. La sfîrşitul războiului, Regele Ferdinand l-a numit prim-ministru (pentru o lună, octombrie-noiembrie 1918). În 1920, la atentatul comunist de la Senat, a fost ciuruit de gloanţe din bomba lui Max Goldstein. A făcut parte şi din Guvernul Averescu în anii 1926-1927.
Astăzi, o stradă – fostă a Pietăţii! – poartă numele său, fiindcă fiul său, Henri Coandă (1886-1972), i-a cerut această onoare lui Ceauşescu. Henri, a cărui mamă, Haydée Danet, era fiica unui medic francez, se născuse la Bucureşti, unde tatăl său în vremea aceea preda matematici la Şcoala de Poduri şi Şosele. Lui, avînd un asemenea părinte, i se destina o educaţie militară şi ştiinţifică pe care a avut-o în ţară şi la Charlottenburg. Noi ne gîndim acum la el ca la un fizician genial şi pionier al aviaţiei (avionul cu reacţie din 1910, efectul Coandă etc.): imagine oficială creată în 1969 la întoarcerea sa „acasă“, cînd s-a înfiinţat pentru el INCREST. Pentru el şi pentru soţia lui (Margareta Vîrtejanu, născută Lecca şi, dacă nu mă înşel, nepoată a lui Kogălniceanu), era asigurat un adăpost confortabil al bătrîneţelor lor. În realitate, eu bănuiesc că era un fel de Puck, cu o minte de spiriduş, care nu se lua în serios. În sinea lui, trebuie să fi rîs de primirile pompoase la care era fotografiat alături de Ceauşescu şi de „savanta“ nevastă a acestuia. Ori de cîte ori a venit cineva să-l roage ceva – şi erau mulţi! –, a folosit influenţa de care se bucura pentru a le da ajutor.
În casa părintească i s-a organizat un muzeu. Erau acolo arbori genealogici indicînd strămoşi pînă în secolul al XVIII-lea, portrete de familie (ca al unchiului său, amiralul I. Coandă), diplome, fotografii. Erau şi tablouri executate de biata Adina Paula Moscu pentru a ilustra momente din biografia marelui om. Unul dintre ele reprezenta sania-automobil propulsată de un motor cu reacţie pe care Henri Coandă o proiectase la comanda unui prinţ rus. Nu descoperise el şi beton-lemnul? Acest nou material, extrem de rezistent, îl folosise tot el pentru a decora casa unor prieteni cu sculpturi ale sale. Înclinaţia artistică n-ar trebui uitată la orice evocare a personalităţii lui. Era un inventator de tipul Leonardo.
După moartea sa, muzeul a dispărut; de fapt, a fost mutat la Muzeul Tehnic din Parcul Carol. Era nevoie de un sediu pentru ambasada Algeriei, cineva a plasat-o în casa Coandă şi aşa a rămas mulţi ani de zile, fiind chiriaşa Academiei Române. S-a mutat acum fiindcă familia a revendicat casa şi, în procesul care a urmat, Academia a pierdut şi această proprietate, odată cu altele în care, pînă acum, erau institute de cercetări. Ca monument istoric, această splendidă casă este ferită: o vom vedea, probabil, de vînzare.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram