Casa Cartianu
Superb exemplu de arhitectură veche românească (ridicată în 1760 – după cum arată documentele vechii familii a Cartienilor), casa Cartianu este binecunoscută generaţiilor de absolvenţi ai Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“, ce i-au admirat macheta în holul facultăţii. Este unul dintre puţinele exemple de arhitectură veche despre care încă pot povesti urmaşii direcţi ai celor care au construit-o.
Ceea ce impresionează în imaginea casei este contrastul între zidurile masive din cărămidă şi dantelăria delicată din lemn ce înconjoară etajele. Aceste pridvoare care „îmbrăţişează“ casa (aşa-zisele „săli din lemn“) au fost adăugate în 1821 pe o structură iniţială de tip culă. O legendă de familie spune că adaosul din lemn ar fi fost executat de meşteri albanezi. Rezultatul este o alcătuire arhitecturală de excepţie, cu încăperi protejate de arşiţa verii şi de vînturile reci ale iernii. Chiar familia Cartienilor are o istorie interesantă, care se împleteşte cu istoria casei: Enache Cartianu (fiul lui Ceauşu Cartianu, cel care a construit casa) a fost împuşcat de un văr al său în noaptea de 22-23 iulie 1875, într-o luptă locală pentru putere. Acest Enache a lăsat în urmă opt copii, ce s-au risipit în lumea largă – unul dintre ei ajungînd chiar în Anglia, membru în Camera Lorzilor.
În casă a rămas fiul Nicolae, politician influent, a cărui poziţie a făcut ca în casa lui să calce Regele Carol al II-lea, politicianul liberal Gheorghe Tătărăscu, B. Ştef.-Delavrancea şi Cella Delavrancea; acest Nicolae Cartianu a rămas în memoria familiei ca sufletul casei Cartienilor. În fiecare vară, casa se umplea de rude şi prieteni primiţi cu inimă (şi mînă) largă; fotografiile de familie „din vremurile bune“ ne arată frumoasele pridvoare pline cu oaspeţi zîmbitori, în nostalgice poze de grup. Se zice că Gheorghe Tătărăscu (el însuşi originar din Poiana/Gorj) îşi pregătea discursurile în casa Cartianu, rostindu-le în faţa oglinzii, pentru a-şi controla mimica şi gesticulaţia; într-o cameră de la etaj se poate observa o nişă largă şi înaltă în care s-ar fi aflat respectiva oglindă.
Nicolae Cartianu a avut şapte copii; dintre aceştia, în casă a rămas fiul Teodor, om cu preocupări artistice (se poate vedea într-o cameră de la etaj un tablou pictat de acesta, reprezentînd o horă lîngă casă). În 1975, puterea comunistă a „cumpărat“ prin presiuni casa, de la Teodor Cartianu, după care a evacuat familia din reşedinţa sa de mai mult de două secole. Pînă în 1989 a avut loc o singură încercare de restaurare, care nu a fost dusă la bun sfîrşit. În 2001 s-a încheiat o restaurare completă, reuşindu-se refacerea aspectului iniţial al casei cu respectarea tehnologiilor tradiţionale de finisare a pereţilor şi lemnăriei. Este impresionant coloritul discret al casei (contrastul între culoarea lemnului „îmbătrînit“ şi albul pereţilor), dar şi frumosul pavaj din piatră de rîu ce acoperă curtea.
În casă funcţionează în prezent o colecţie etnografică şi o colecţie de documente privind istoria familiei Cartianu. Micul muzeu este supravegheat chiar de către urmaşii familiei Cartianu, aceştia devenind ghizi ai eventualilor vizitatori (ghizi plăcuţi, care oferă nu doar simple informaţii, ci şi anecdotele de familie care dau atmosferă casei). Din păcate, nefiind inclusă în nici un circuit turistic, casa e vizitată doar de cîţiva cunoscători, puţini şi aceştia. S-au dus vremurile în care pridvoarele casei gemeau de musafiri...
Şi ne putem întreba: dacă avem bani puţini pentru a restaura monumentele şi dacă reuşim, totuşi, să restaurăm cu succes unele dintre ele – de ce nu ducem lucrurile pînă la capăt, aducînd monumentele restaurate în atenţia lumii? De ce abandonăm în singurătate şi uitare un monument excepţional de arhitectură, restaurat impecabil?
Ina Funeţan este arhitectă.