Casa Argintarului
Construită în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Casa Argintarului figurează în literatura de specialitate drept etalon al arhitecturii renascentiste din Bistriţa medievală. În această perioadă, oraşul intră într-un proces de transformare sub influenţa noilor curente europene – Renaştere, baroc şi neoclasicism – menite să îmblînzească, în etape succesive, caracterul sobru, introvertit şi rece al stilului gotic, în care mai degrabă ideea de fortificaţie decît omul, cu dorinţa lui de confort şi intimitate, era măsura tuturor lucrurilor.
Comanditarul acestei construcţii, neîndoielnic un cetăţean cu dare de mînă, dar şi cu gusturi elevate presupunînd o probabilă instrucţie la şcolile apusene, a rămas anonim, clădirea dobîndind astfel un nume convenţional, cu rezonanţe poetice, dedus din prezenţa pe ancadramentele faţadei a două pocaluri-emblemă, cu trimitere la breasla argintarilor, prestigioasă, desigur, în epocă.
În ce priveşte constructorul, cercetătorii sînt de acord că acesta a fost Petrus Italus de Lugano, renumit arhitect de origine italiană, pomenit şi pentru lucrări realizate la Liov sau la cetatea Sorocăi. Unicitatea clădirii în arhitectura burgului bistriţean vine din puritatea stilului, din tendinţa manifestă spre perfecţiune, vădită atît în conceperea ansamblului, cît şi în preocuparea pentru detaliu şi pentru fineţea execuţiei. Planimetria edificiului respectă rigorile urbanistice ale vremii, cu tendinţa de dezvoltare în adîncime, exploatînd cu maximă eficienţă forma dreptunghiulară a suprafeţei construite, în condiţiile în care trama urbană nu permitea spaţii largi şi nici deschideri generoase la stradă. Proiectul de ansamblu pare, astfel, a nu fi străin de celebrul dicton renascentist enunţat de Leon Battista Alberti: „Există un singur aranjament armonios şi perfect al părţilor pentru fiecare lucrare“.
Acest unic aranjament, într-o construcţie cu două niveluri, poate fi descris cam în felul următor: axul din stînga al parterului este ocupat de un gang carosabil, cu boltă semicilindrică, dominat la intrare de portalul monumental cu cheia de arc în volută, surmontat de un antablament sprijinit de pilaştri rectangulari cu capiteluri compozite. Încăperile parterului au bolţi semicirculare simple, sau pe muchii sprijinite de console. Scara de acces spre etaj are o deschidere generoasă conducînd, prin intrările cu ancadramente din piatră, în cele trei încăperi dintre care una, cea mai spaţioasă, este un Saal, cu tavan din lemn cu grinzi aparente, elegant aliniate, cu lumină directă, răspunzînd nevoii de linişte şi ospitalitate.
Dar, atenţie! Pentru a rupe monotonia izvorîtă din prea multă rigoare, doar două dintre încăperile etajului au tavanul drept, a treia, cea de la frontul străzii, mai mică, avîndu-l boltit, în corespondenţă cu cele de la parter. Acest „împrumut“ pentru etaj este restituit, în geometria faţadei, unde o fereastră dreptunghiulară specifică etajului „coboară“ între ancadramentele de la parter, cel al porţii cu arc semicircular şi al ferestrei purtătoare de mesaj (cele două potire cu trimitere la breasla orfervierilor) cu profilatură identică, dar la scară redusă. Toate aceste elemente, în cel mai pur stil renascentist, relevînd grija pentru funcţionalitatea ansamblului şi pentru perfecţiunea execuţiei, dar şi ingeniozitatea în folosirea detaliului, înscriu edificiul printre realizările de referinţă ale unei epoci în care constructorii erau arhitecţi şi artişti deopotrivă.
George Ţâra este referent cultural la RAAL Bistriţa.