Capela Mocioni din Foeni
Arhitectura funerară desemnează o categorie de obiecte aflate la graniţa între sacru şi profan, între etern şi efemer. Monumentele funerare se întrupează ca forme materiale, arhitectonice, ale memoriei, fiind deopotrivă opere de artă şi mărturii ale trecutului. Capelele funerare ale păturii înstărite din fostul Imperiu Austro-Ungar, proiectate şi construite de arhitecţi şi meşteri celebri, erau încărcate a priori cu o puternică valoare identitară şi jucau un dublu rol simbolic – mărturie a unor destine apuse şi amintire a datoriei de a purta spre viitor numele şi visele moştenite. Astăzi, multe dintre aceste monumente se găsesc în cadrul cimitirelor urbane; altele, nu puţine la număr, sînt capelele de familie, amplasate în puncte semnificative ale domeniilor nobiliare, fiind aşezate atît în incinta ansamblurilor de reşedinţă, cît şi în modestele cimitire săteşti. Unul dintre aceste monumente funerare este capela Mocioni, construită pe fosta moşie a familiei din satul Foeni, judeţul Timiş.
La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, datorită înnobilării separate a doi dintre membrii familiei de origine aromână Mocioni, iau naştere cele două ramuri nobiliare distincte: ramura „Mocioni alias Popovici“ şi ramura de Foeni. În cadrul scenei socio-politice a Imperiului Austro-Ungar, membrii ambelor ramuri nobiliare se remarcă prin acţiunile consecvente de susţinere a cauzei ortodoxiei româneşti. Totodată, familia Mocioni îşi confirmă statutul de elită prin achiziţionarea a numeroase moşii în Banat şi prin construirea aici a unor impresionante ansambluri rezidenţiale: la Foeni (jud. Timiş), la Căpîlnaş şi Bulci (jud. Arad), la Birchiş (jud. Arad, ars în 1944) şi la Vlaicoveţ (astăzi în Serbia).
Ramura Mocioni de Foeni, după cum afirmă şi atributul nobiliar, primeşte la înnobilare, în regim de donatio mixtae, domeniul de la Foeni. Moşia va fi considerată ulterior leagănul întregii familii şi va reprezenta un efervescent centru cultural-politic al zonei şi un reper al luptei pentru afirmarea românilor din Banat. Întărind caracterul identitar al locului şi completînd ansamblul reşedinţei deja existente, capela funerară familială, ridicată aici la sfîrşitul secolului al XIX-lea, urma să găzduiască defuncţii ambelor ramuri nobiliare Mocioni. În acest scop – după colaborarea cu Otto Wagner, arhitectul care proiectează palatul Mocioni din Căpîlnaş – este contractat unul dintre colaboratorii timpurii ai arhitectului vienez, Mór Kallina. Numele lui Kallina este deja consacrat în epocă, arhitectul fiind unul dintre favoriţii nobilimii maghiare şi proiectantul unor clădiri reprezentative ale Budapestei – de exemplu, sinagoga din strada Rumbach, proiectată în colaborare cu Otto Wagner, şi clădirea eclectică a Centrului cultural Budai Vigadó.
Conform inscripţiei aflate la interior, capela a fost terminată în anul 1900, fiind ridicată într-un stil clasicizant sobru şi monumental, în concordanţă cu moda epocii. La nivelul întregului volum, pus în valoare sculptural de jocul de umbre şi lumini al stucaturilor şi al feroneriei, se evidenţiază faţada principală. Compoziţia elaborată a acesteia se axează pe marcarea accesului: uşa masivă din metal decorat este înconjurată de ornamente în stuc şi încadrată de două coloane impunătoare din marmură; deasupra, înnobilînd întreaga faţadă, se află blazoanele în piatră ale celor două ramuri ale familiei Mocioni. În interior, sub praful aşternut de-a lungul anilor de uitare, se mai păstrează şi astăzi plăcile de marmură ale mormintelor familiei, candelabrele din fier forjat şi trapa funerară din metal, gravată minuţios în spirit oriental. Aflată peste drum de palatul Mocioni şi în imediata vecinătate a unuia dintre podurile conservate din timpul dominaţiei otomane, capela familiei Mocioni completează valorile patrimoniale ale satului Foeni şi dă mărturie, la rîndu-i, despre istoria uitată a acestui colţ de ţară.
Anca-Raluca Majaru este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti şi colaboratoare la Proiectul „moNUmenteUITATE“.