Bumbeşti-Livezeni

Dînd o căutare pe Internet pentru Defileul Jiului, am găsit numeroase referiri la „Heirup, heirup, cad stînci de fier // în lupta dusă de brigadier“. Brigadierii erau cei aproape 28.000 de tineri care au lucrat în 1948, timp de şapte luni, la „Şantierul Naţional de Muncă nr. 1 «Gheorghe Gheorghiu-Dej»“. Şi au reuşit să încheie ultimul tronson al legăturii peste munte: drumul şi calea ferată dintre Bumbeşti şi Livezeni. Se pare că, pentru mulţi dintre noi, alăturarea celor două nume evocă doar acest eveniment.

Dar eu nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre ceva care este în general trecut sub tăcere şi/sau necunoscut: spectaculozitatea traseului, obţinută prin aplicarea unui amplu şi excelent proiect ingineresc într-o natură şi ea spectaculoasă.

Povestea căii ferate este una neaşteptat de veche. Ea începe înainte de 1870, cînd autorităţile aflate de o parte şi de alta a Carpaţilor – Statul român şi Imperiul austro-ungar – îşi pun problema unei legături peste munte, în scopul valorificării resurselor din zona Petroşani. În 1870 se deschide linia Simeria-Petroşani, în 1877 – tronsonul Petroşani-Lupeni; în 1916 se încheie o parte a legăturii dintre Tg. Jiu şi zona minieră. Pînă în 1931, se fac studii, măsurători cartografice şi variante de traseu, în paralel cu executarea unor porţiuni de cale ferată, de-a lungul defileului; reînceput în 1937, şantierul continuă chiar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi lucrările avansează mai lent şi se încheie – cum am văzut – în 1948, cu cei 31 de km ai căii ferate dintre Bumbeşti şi Livezeni.

Dacă informaţiile de mai sus – extrase din D. Iordănescu, C. Georgescu, Construcţii pentru transporturi în România, Vol. I, Bucureşti: CCCF, 1986 – mi s-au părut relevante pentru efortul ingineresc pe care îl ilustrează, o vizită în defileu m-a cucerit cu totul.

Calea ferată şi şoseaua sînt ca două panglici care se suprapun, merg alăturat, trec una sub alta, se strecoară într-un aparent joc rezultat din adaptarea lor la defileul îngust. Urmărită de pe şosea, calea ferată dispare adesea în munte, îl traversează sau merge în tuneluri închise doar parţial în stîncă, susţinute de puternice ziduri şi arcaturi de sprijin – aşa-numitele viaducte de coastă –, traversează văi şi pîraie. Viaducte, poduri şi podeţe, pasaje, tuneluri se succed în mod neaşteptat şi creează, împreună cu natura înconjurătoare, un spectacol unic.

Sigur că ne-am fi aşteptat ca – măcar cei 31 de km dintre Bumbeşti şi Livezeni – să constituie unul dintre cele mai vizitate trasee turistice. Mici locuri de parcare ar fi putut să puncteze drumul, acolo unde priveliştea merită admirată mai îndelung. Explicaţii şi desene ale celor două căi – cea ferată şi cea auto – ar trebui să-i lămurească pe neavizaţi asupra faptului că străbat un traseu de excepţie şi să le dea minime informaţii. În plus, fiindcă în discuţie se află construcţii făcute din beton armat, cărămidă şi metal, acestea ar trebui întreţinute constant. Şi tot permanentă ar trebui să fie şi grija pentru vegetaţia înconjurătoare. Cu alte cuvinte, mă refer aici la ceea ce în termeni tehnici se numeşte întreţinerea şi punerea în valoare a traseului.

Fără exagerare, nu există multe locuri în lume atît de spectaculoase. Pe de o parte, un defileu cu imagine puternică, o natură „în forţă“, sălbatică; pe altă parte, drumul şi calea ferată, rezultate ale unei intervenţii umane de excepţie, la fel de spectaculoase ca mediul natural înconjurător. Împreună, ele alcătuiesc o remarcabilă „operă combinată a naturii şi a omului“ – cum se defineşte noţiunea de peisaj cultural în documentele UNESCO-ICOMOS. Un extraordinar şi dinamic peisaj cultural românesc pe care îl cunoaştem prea puţin şi pe care nu îl întreţinem, nu îl punem în valoare şi nu îl promovăm. Şi pe care îl vizităm extrem de rar! 

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: welcome2romania.wordpress.com