Bucureştii lui G. Călinescu

Între Calea Floreasca şi Piaţa Dorobanţi, numită odinioară a Confederaţiei Balcanice, strada Vlădescu a primit numele lui G. Călinescu, fiindcă acolo există o casă memorială, fosta sa locuinţă, iar amintirea aceluiaşi cărturar este întreţinută prin preajmă şi de un bust bun de speriat copiii. Interiorul casei mi-a rămas încă necunoscut, deoarece, la orice încercare de a pătrunde acolo, am regăsit-o închisă, după un orar pe care-l uitam de la o dată la alta. La o vizită viitoare, voi face legăturile ce se impun cu concepţia particulară pe care Călinescu o avea despre Bucureşti şi despre arta arhitectonică în general. O primă ciornă a acestui subiect merită schiţată aici. 

„Bucureşti unde sistematizarea e deficientă“, se spune în Bietul Ioanide, expresie de o sobrietate lapidară a unei situaţii anarhice, în care se recunosc succesiv gusturile şi interesele mai multor epoci. Vremea al cărei suflet Călinescu îl cunoştea cel mai bine este sfîrşitul de secol XIX. Enigma Otiliei începe foarte precis în 1909, cu o extraordinară descriere a cartierului Antim-Sfinţii Apostoli, unde „toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrîni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci capitala“. Scriitorul repetă cu deliciu poveştile bătrînilor: „Acum cincizeci de ani, şedeam pe aici ca-n pădure. Noaptea se clătinau pomii cu şuier, ca la ţară. Casele erau rare şi ieşeam pe aici, ceata de copii, trecînd prin dosul cazărmilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o tăiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste şoseaua Bolintin şi ieşeam peste Dîmboviţa la Ciurel, unde ne scăldam, şi pe urmă o luam prin Crîngaşi şi ne întorceam pe partea cealaltă a Dîmboviţei pe la Malmaison, tocmai pe seară.“ Să se compare cu aspectul actual al acestui itinerariu. 

Chiar pentru cîte un colţ din centru, ca strada Ştirbei-Vodă, Călinescu era la fel de bine informat: „Strada asta, care acum e o stradă de lux, a fost, nu mult înainte, teritoriu cu vii. Tăierea Bulevardului Elisabeta a atras după sine deschiderea unui cartier nou, prefăcînd în orăşeni pe nişte simpli ţărani.“ Pe Calea Plevnei se mai pot vedea urmele acestei tranziţii sociale. 

Casa lui moş Costache ne este prezentată ca tipică pentru zona de mică burghezie şi funcţionărime din jurul mănăstirii Sfinţii Apostoli, unde zidarii italieni au imitat stilurile nobile din patria lor, pe care un spectator avertizat le recunoştea lesne: „mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit“. Caracterizarea pune un accent apăsat pe decrepitudine: „Casa avea un singur cat aşezat pe un parter scund, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hîrtie translucidă, imitînd un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formînd în vîrful lor cîte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atîtea mici frontoane clasice... Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile.“ Pe Calea Victoriei, în schimb, „ferestrele şi încăperile erau înalte, uşile largi şi cu frontoane de lemn bogat ornamentate, tavanurile decorate cu stucuri. Pereţii erau tapetaţi cu hîrtie dungată şi de tavan atîrnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice... La capetele scării vegheau doi copii de marmură.“ Asemenea case s-au mai păstrat pînă azi pe străduţe laterale, încă uitate. 

Călinescu se visa arhitect şi l-a înzestrat cu această vocaţie pe Ioanide, erou de roman şi alter ego al autorului. I-a plăcut să-şi închipuie că „îl cunoştea personal pe Le Corbusier“, i-a atribuit o concepţie modernizatoare, deşi viziunea care ar reieşi din proiectele personajului ne sugerează decorurile lui De Chirico. De pildă, ideea de a încadra Calea Victoriei între un for circular, la Teatrul Naţional, „cu copia Columnei lui Traian şi statuia uriaşă a imperatorului“, şi un for rectangular la Piaţa Victoriei, cu o statuie a lui Decebal şi „reconstrucţia Trofeului de la Adam-Klisi prin piesele originale“! În Scrinul negru, Ioanide a evoluat, fiind prieten cu comunistul Dragavei, lucrează la Casa Scînteii („Palatul Cultural“ din carte). Cronicile optimistului (optimist de profesie, se înţelege) au despre Bucureşti un ideal în care se contopesc modelul sovietic şi templul grec. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.