Bucureşti văzut de doi artişti (II)
În Piaţa Romană, trecătorii – cei cu părul alb, de obicei, – se opresc la gardul Academiei de Studii Economice, uitîndu-se la panourile expuse acolo. Cineva a avut iniţiativa de a atrage astfel atenţia asupra monumentelor istorice, temă importantă pentru educaţia naţională. S-a început cu o prezentare a activităţii de restaurare şi întreţinere a vechii arhitecturi civile şi ecleziastice pe care o desfăşoară în Ardeal Mihai Eminescu Trust, organizaţia fondată şi condusă de Lady Jessica Douglas-Home, care avusese atunci o expoziţie în clădirea ASE. Mai tîrziu au apărut fotografii ce înfăţişau biserici şi cule din nordul Olteniei, imagini din colecţia arhitectului Andrei Pănoiu, a cărui viaţă a fost consacrată studierii monumentelor din această zonă.
În momentul de faţă, expoziţia de pe gard prezintă vederi bucureştene din secolul al XIX-lea, culese din albumul Preziosi. Deşi aceste acuarele erau cunoscute cel puţin de cei care se interesează de trecutul oraşului, fiind publicate în 1935 de Victor Brătulescu (cu o prefaţă de N. Iorga), a fost o bună idee să fie reproduse pe cartoane mari, cu toate explicaţiile de care au nevoie spectatorii. Nu ştiu dacă se înţelege cîtă muncă, probabil gratuită, presupune această pedagogie pe stradă!
Vorbeam data trecută de Szathmáry. El a fost asociat cu Amedeo Preziosi (1816-1882), pe care l-a întîlnit prin 1868-1869, cînd se găseau amîndoi la Bucureşti. Conte şi maltez, adică de o origine exotică pentru noi, Preziosi făcuse studii de pictură la Paris şi, din 1844, după călătorii în Orient, se stabilise la Constantinopol. Prezenţa lui în Capitala lui Carol I este indicată de datele pe care le-a notat pe marginea desenelor sale. De pildă, la 1 iulie 1868 era lîngă căruţa unor ţărani care poposiseră în mijlocul viilor de la Filaret, de unde vedea Mitropolia şi, mai departe, în dreapta, silueta înaltă şi subţiratică a bisericii Sf. Spiridon Nou. A doua zi s-a oprit la Bărăţie, înconjurată de un cimitir catolic. După două săptămîni a desenat Schitu Măgureanu, care arăta ca o biserică de sat, cu frumosul pridvor boltit din care nu s-a mai păstrat nimic (se vedea chiar atunci zidul crăpat de la cutremurul din 1838). De acolo a coborît pe malul Dîmboviţei, în care se scăldau, fără să se sfiască de el, nişte nimfe locale goale puşcă. La 22 iulie s-a urcat în turnul Colţei, de unde privirea plonjează peste acoperişuri şi hornuri, de-a lungul unei străzi destul de late care se îndrepta spre Sf. Gheorghe şi Bărăţie. În zare, Radu-Vodă şi mănăstirea Văcăreşti. La Stavropoleos a ajuns la 24 iulie 1868: schiţa lui Szathmáry, datînd din 1874, este identică, probabil copiată după Preziosi, ale cărui lucrări au fost expuse în 1873 la Bucureşti, la Societatea Amicilor Belelor- Arte! Alte scene bucureştene au fost surprinse de Preziosi în vara următoare: o horă, lăutari cîntînd din clarinet şi cimpoi, bătînd toba şi ţopăind, tîrgul Moşilor la care a revenit trei zile la rînd în iunie 1869. Pieţele sînt pline de îmbulzeala oamenilor, a vitelor, cailor şi cîinilor: mişcare şi hărmălaie. Femeile cu broboade, bărbaţii cu căciuli, turbane, chipie sau pălării, între care apare şi cîte un potcap de călugăr. O femeie îşi spală rufele în apa Bucureştioarei, gîrlă încălecată de mai multe punţi care străbătea oraşul de la grădina Icoanei pînă la Radu-Vodă. Dintre bisericile pe care le-a vizitat Preziosi o recunoaştem pe cea de la Batişte. În plus, vedem Sf. Ioan cel Mare şi Sărindar, deşi amîndouă nu mai există. De pe dealul ei, peste drum de Radu-Vodă, bisericuţa Bucur domină rîul în care plutesc raţe şi se zbenguiesc nudităţi feminine.
Sigur că, mărite ca format pentru a fi înşirate pe gard, picturile lui Preziosi îşi vădesc caracterul de carte poştală turistică. Originalele, cînd s-au întors în ţară de la Constantinopol prin 1925, au fost oferite instituţiilor şi unor bogătaşi, pînă cînd le-a cumpărat cu 50.000 de lei Constantin Argetoianu. Să zicem că, din punct de vedere estetic, valoarea lor n-ar fi prea mare, dar exactitatea garantată cu care ele reproduc realitatea ne invită să le apreciem ca document istoric. Această lecţie despre vechiul oraş nu va fi în zadar dacă, admiţînd caracterul încă rural al Capitalei româneşti acum 150 de ani, vom măsura militantismul prin care ea şi-a cîştigat locul în Europa modernă. Etapa pe care ne-o aminteşte viziunea celor doi artişti a fost necesară, chiar decisivă, în înlănţuirea care a condus de la societatea medievală la aglomerarea urbană din ziua de azi. Sincronizarea cu Occidentul, pe care a reluat-o programul unei noi modernizări, nu trebuie totuşi să anuleze elementele de continuitate datorită cărora mai putem şti cine sîntem.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.