Bucureşti văzut de doi artişti (I)
Aniversarea a două secole de la naşterea lui Carol Popp de Szathmáry – cum îi plăcea acestui clujean să iscălească – a prilejuit o expoziţie la Cotroceni şi chiar o sesiune de comunicări. Biblioteca Academiei a găzduit şi ea o expoziţie pentru numai 4 zile, aşa că am fost probabil ultimul ei vizitator. Deoarece alţii n-au putut să vadă desenele şi litografiile – prost obicei, perindarea asta de expoziţii una după alta ca să fie raportate cît mai multe! –, am să spun aici ce interes prezintă ele pentru a regăsi Capitala primei Românii, cu înfăţişarea ei populară, încă rustică.
Cunoscut şi ca fotograf şi medalist, artistul (1812-1887) îşi are un bust în mijlocul Budapestei, dar era fără îndoială român de origine – cine a mai văzut să-l cheme „Pap“ pe un ungur?! Dovadă că ştia destul de bine limba este însemnarea autografă pe o pagină din caietele sale de schiţe: „dulcaţia de trandafir“... Activitatea lui se întinde pe o jumătate de veac, dacă data „1828“ a fost bine citită pe o vedere din Constantinopol. Va reveni acolo în 1860, cu ocazia învestirii lui Cuza la Poartă: scenă solemnă pe care a desenat-o, notînd şi numele românilor prezenţi (Negri, Rosetti, Ion Strat, Lambrino, Iancu N. Cantacuzino). Scene din timpul Revoluţiei de la 1848 în Ungaria arată că el fusese martorul unor lupte, iar în 1854, la Silistra, era în tabăra turcească, venit să creioneze tipuri militare de care presa avea nevoie pentru a informa despre războiul Crimeii. Atunci a făcut el portretul lui Omer paşa, învingătorul de la Olteniţa, unde comandase trupele otomane. Pe cîmpurile de bătălie ale acelui mare conflict european, singurul din tot veacul care a precedat 1914, s-a născut o specie modernă de jurnalism: reportajul de război. Specialitatea lui Szathmáry, desenul, s-a dublat cu fotografia din cauza concurenţei cu noua expresivitate realizată de cei dintîi fotoreporteri, englezii Roger Fenton şi James Robertson. Dar şi după ce a devenit fotograf de studio, Szathmáry a continuat să schiţeze secvenţe de viaţă militară, de pildă în 1877, cînd a fost martor la primirea ţarului Alexandru II în gară la Ploieşti. În alt desen, de la Turtucaia, se văd poarta cetăţii şi oraşul care coboară de pe deal către Dunăre (de data asta, Szathmáry venea de pe malul celălalt).
În realitate, el a avut vocaţia reportajului şi, în partea a doua a vieţii sale, trăită în România, peisajele şi personajele au aceeaşi calitate de instantaneu. Schiţele sînt datate, aşa că îl putem urmări pe artist dintr-un loc într-altul. În 1868 era la Gura Dîmbovicioarei, desigur şi la Rucăr, în 1872 – la Mehadia, în 1879 – la Vîrciorova. Alte popasuri ale sale se constată din scena de tîrg de la Cîmpulung şi din imaginea vechii mitropolii de la Tîrgovişte, înainte de a fi fost desfigurată de Lecomte du Noüy, cînd în bătătura din jurul ei erau risipite cruci de ţară.
Din populaţia bucureşteană sînt alese doar tipuri ţărăneşti, lumea amestecată care se putea vedea la Moşi, în preajma oborului de vite, ursari, lăutarii din taraful lui Dumitrache Ochi Albi. Priveliştea care se desfăşoară într-o acuarelă ce reprezintă o plimbare a lui Carol I cu trăsura este foarte puţin urbană. În prim-plan, o colibă înjghebată din bîrne şi ţăruşi, acoperită cu scînduri peste care sînt întinse blănuri de oaie. Bisericuţe presărate ici şi colo, unele chiar izolate în cîmp, dar oraşul se răsfiră pe colinele din fund, cu alte, numeroase, turle de biserici. Nici nu există o stradă. O familie burgheză (doamna cu rochie lungă, domnul îşi scoate pălăria ca să salute trecerea principelui) se plimbă pe jos pe tăpşanul pe care o căruţă trasă de boi iese în drumul trăsurii lui Carol. Anul era 1868. Monumentele cărora Szathmáry le-a consacrat descrieri speciale sînt Hanul lui Manuc, aşa cum l-am mai văzut de atîtea ori, atenţia fiind atrasă asupra curţii interioare, şi biserica Stavropoleos, în faţa căreia stau doi călugări şi o ţărancă. Alături e un han, dincolo de care se zăresc turlele de la Sf. Dumitru. Această ultimă imagine a fost copiată după un pictor străin cu care veţi face cunoştinţă săptămîna viitoare.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.