Bucureşti, idealul schimbării (I)
Deşi am scris despre Bucureştii lui Mihail Sebastian, nu văzusem – omisiune de neiertat – articolul cu care el figurează în sumarul Revistei Fundaţiilor Regale (VII, 6, 1940), în volumul omagial pentru Carol al II-lea, cînd acesta împlinea zece ani de domnie. Acel număr festiv reunea numele multor intelectuali de vază. Pe lista lor se găsesc: Tudor Arghezi (foarte apreciat de rege), Mihail Sadoveanu (da, fostul director de la Adevărul şi Dimineaţa!), Rădulescu-Motru şi Andrei Rădulescu (academicieni care aveau de apărat instituţii), Lucian Blaga (carieră diplomatică), N.I. Herescu (poet şi filolog clasic, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români), Nichifor Crainic (ales de curînd la Academie şi în ajun de a fi subsecretar de stat la Propagandă), George Călinescu (universitar căutîndu-şi drumul de la Iaşi la Bucureşti), Cezar Petrescu (directorul oficiosului România), Victor Vâlcovici (matematician, secretar general al Frontului Renaşterii Naţionale), Emanoil Bucuţa (cel mai talentat propagandist al regimului prin Boabe de grîu). Se poate constata cum, savanţi sau scriitori, depindeau toţi prin diverse fire de suveranul identificat cu statul. Alături de ei, creatori culturali originali, ca Tudor Vianu şi G.M. Cantacuzino, ştiinţifici fără afinităţi politice, ca sociologul Anton Golopenţia, slavistul Grigore Nandriş, Scarlat Lambrino, arheolog şi epigrafist, sau, mai la stînga, Andrei Oţetea (excepţie la aceeaşi categorie, C. Daicoviciu, de un notoriu oportunism). Asociaţi în „gruparea criticilor literari“, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Mihail Sebastian. Acesta din urmă era, de altfel, din 1936, redactor la Revista Fundaţiilor Regale, post pe care-l va pierde peste numai trei luni, la epurarea de evrei a redacţiilor.
Spre deosebire de majoritatea celorlalţi colaboratori, care nu se sfiau să dea expresia cea mai grandilocventă omagiului obligatoriu, Sebastian a ales un subiect care-i permitea mai multă discreţie şi sinceritate: „Bucureştii înainte şi după Restauraţie“. În fond, recunoştea ceea ce se poate spune şi după 80 de ani. Modernizarea centrului Capitalei în al doilea deceniu interbelic a rezistat încercării timpului. Sebastian povesteşte fără exagerare experienţa contemporanilor săi de „a fi fost de faţă la marile transformări petrecute, a fi văzut cu ochii noştri molozul vechiului Bucureşti şi betonul armat al celui nou, a fi avut înaintea noastră aproape simultan dublul tablou al oraşului care dispărea şi al celui care se ridica“. Sînt pe rînd amintite noi construcţii, ca Palatul Telefoanelor, blocurile Adriatica şi Generala, despărţind Piaţa Palatului Regal, şi ea remodelată, de Piaţa Teatrului Naţional, intervenţii „radicale, curajoase... care lărgeau străzile Cîmpineanu şi Regală pînă la a face din ele două străzi cu desăvîrşire noi. Acum, întreagă Calea Victoriei, de la Poştă pînă la strada General Manu, este prinsă în această mişcare constructivă, care deschide, lărgeşte şi înalţă“.
După care adaugă: „Nu e nevoie să mergem pînă la Filimon pentru ca să găsim în literatura noastră un Bucureşti care nu mai există. Nu e nevoie nici măcar să mergem pînă la Caragiale.“ Aşa că articolul trece la consideraţii de istorie literară. Un şir nesfîrşit de autori „din generaţiile mai vechi sau mai noi“ sînt trecuţi în revistă ca martori ai oraşului care „începe să fie un Bucureşti de altădată, un oraş care dispare, care a dispărut“. Enumerarea trece de la Lovinescu la Camil Petrescu, de la Hortensia Papadat-Bengescu la Mircea Eliade, Peltz şi G.M. Zamfirescu, ale căror descrieri au devenit documente. Într-adevăr, atît cartierele elegante, rezidenţiale, care au căpătat patina vremii, cît şi mahalalele sordide, înlocuite cu blocurile din perioada comunistă, au intrat în istorie. Privind de la distanţă, sîntem de acord cu judecata lui Sebastian despre modificările din 1930-1940: „Totul s-a schimbat în aceşti zece ani, marile artere de circulaţie, centrele de mişcare, structura cartierelor, culoarea generală a oraşului“.
Entuziasmul pe care l-a trezit modernizarea în tînărul scriitor îi prilejuieşte şi o pagină de răfuială cu epigonii sămănătorismului: „În genere, literatura noastră n-a avut stimă pentru Bucureşti şi nu l-a iubit.“ El, care va fi suferit de originea provincială, totuşi lipsită de candoare rurală, ironizează schema care aducea în scenă „tipuri de provinciali integri, care vin cu sufletul curat în Capitală, unde sînt doborîţi de mediul corupt“. Ba chiar atribuie Moldovei această atitudine moralizatoare care a oferit o justificare antipatiei faţă de Bucureşti. Asimilaţionist era, nu numai ca Hechter, ci şi ca brăilean. Doar Mateiu Caragiale găseşte graţie în ochii lui, pentru viziunea fantastică de case boiereşti şi de cîrciumi care se manifestă în Craii de Curtea Veche.
Concluzia: „Capitala Restauraţiei este nu numai un oraş nou, dar mai ales un oraş cu conştiinţă de mare cetate“. Chiar dacă nu lipseşte genuflexiunea protocolară, este aici o emoţie adevărată, o încredere în viitor pe care istoria avea s-o dezmintă fără milă. Nici nu era Sebastian singurul care năzuia atunci spre un grandios monumental adecvat unei Românii de rang european.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean