Bric à brac
De toate din vechiul Bucureşti de Emanuel Bădescu, acesta e titlul unei cărţi publicate anul trecut de Editura Vremea, dintre cele pe care am mai avut plăcerea să le semnalez aici, fiindcă, prin amintirile pe care le culeg ele, sau prin studiile de istorie a Capitalei, întregesc şi întreţin cunoştinţa marelui public despre oraşul nostru.
Ele sînt mai necesare decît oricînd, din cauza agresiunilor pe care le suferă astăzi patrimoniul bucureştean. Îl vedem scăzînd din ce în ce, înlocuit de cel mai pestriţ peisaj urban. Lipsa de educaţie şi de gust a dus la indiferenţă faţă de aceste pierderi.
O literatură despre vechiul Bucureşti nu conteneşte să crească – şi Dilema merită recunoştinţă pentru asiduitatea cu care a menţinut, timp de şapte ani de zile, rubrica destinată să apere trecutul –, dar cititorii ei, cîţi sînt, au puţină putere. Răspunderea schimbărilor prin care trece Centrul Istoric este a unor oameni cu funcţii şi cu tot mai mulţi bani. De cîte ori sînt întrebat cîte case a salvat campania purtată în numele societăţii civile, evit să răspund. Cu tot eroismul ONGurilor – puţine. Ar trebui trimişi primarul sau arhitectul-şef sau consilierii municipali la Biblioteca Academiei.
Acolo, la Cabinetul de Stampe, lucrează domnul Emanuel Bădescu, autorul cărţii de faţă. Prietenii mei care îl vizitează îi admiră erudiţia amabilă cu care s-a însărcinat de multă vreme să contribuie la informarea cu privire la ce a fost aici, unde casele nu mai supravieţuiesc locuitorilor, nici celor mai de seamă. Se găsesc în volumul acesta un mănunchi de imagini inedite extraordinare, iar subiectele pe care le ilustrează ele reprezintă aspecte prea puţin cunoscute ale unui secol de istorie bucureşteană de la Regulamentul Organic la regimul comunist.
Aşa, de pildă, este evocată casa Bellu, fostă şaizeci de ani a Academiei, pînă a fost nimicită în 1984 de Securitate, sub pretextul că poziţia ei, chiar în marginea Căii Victoriei, ar fi fost periculoasă pentru zilnicul cortegiu prezidenţial. Fotografiile luate înainte de demolare reconstituie interiorul pierdut. Pentru ceea ce sînt astăzi Poliţia şi magazinul Victoria (fost Galeriile Lafayette, fost Socec), se schiţează trecutul caselor vecine Racoviţă şi Meitani, datînd din veacul al XVIII-lea. În această plimbare, nu doar în timp, ci şi în spaţiu, se perindă pe dinaintea noastră hanuri ca al lui Manuk sau al Castrişoaiei. Alte articole adunate aici se referă la arhitecţi a căror viaţă aparţine istoriei Bucureştilor. Unul este Henri Süsskind (1868-1929) a cărui activitate cuprinde numeroase clădiri de valoare, nu numai aici (la Sinaia vila Take Ionescu şi dezolant ruinata „Căpriţa“, fosta casă a doamnei Irina Procopiu). În aceeaşi deteriorare a ajuns, pe malul Dîmboviţei, vila Pompiliu Eliade, construită în 1907. Văd că şi la şantierul de la Athénée Palace, Süsskind a fost comisionat de constructorii parizieni. La moartea sa, el locuia, aflu acum, în strada Ecaterina Teodoroiu, nr. 10, domiciliu despre care ştiam că avea să fie, scurtă vreme, al unui unchi al mamei mele, George Iorga (1873-1933). Mult mai celebru este arhitectul Universităţii din Bucureşti, Al. Orăscu (1817-1894), a cărui carieră este amănunţit povestită. Biografia lui C.A. Rosetti urmează, deoarece şi tribunul liberal, un caracter în neîncetată combustie, a fost o figură bucureşteană. Tot o schiţă biografică pune în scenă duelul din 1864 în care celebrul socialist prusac Lassalle a căzut victima iubirii nefericite în care-l avea drept rival pe un Racoviţă (articolul produce multe fotografii rare).
Seria monumentelor continuă cu clădirea care este în prezent hotelul Continental şi care se numea, de prin 1869, Grand Hôtel Brofft, firmă păstrată vreo treizeci de ani. Ni se aminteşte că acesta fusese precedat de „casa banului Tache Ghica“, unde probabil a venit pe lume Ion Ghica, în 1816. Destinaţiile şi denumirile se succed, aşa că avem de-a face cu adevărate genealogii de case. Un alt exemplu de adresă istorică într-adevăr uitată este primul sediu al Senatului (între 1864 şi 1869): încă o ruină pe care autorul a descoperit-o şi fotografiat-o, în Calea Şerban Vodă nr. 105.
Două dosare uimitor de complete pe care le-a revelat această carte aduc preţioase date despre Monumentul Aviatorilor şi acela al Regelui Ferdinand: cel dintîi, datorat Lydiei Kotzebue, celălalt fiind opera lui Mestrovici. Al doilea, pe care, la noi, astăzi, nimeni nu-l cunoaşte, a fost demenţial distrus în 1948. Existase numai şapte ani, căci fusese terminat în momentul cel mai nepotrivit pentru memoria Întregitorului, în 1940.
Paginile despre cele mai vechi fotografii aeriene ale Bucureştilor şi despre un artist talentat, Willy Prager, de la care au rămas mii de imagini ale României dinainte de război, dau o idee despre munca uriaşă care-i mai aşteaptă pe cei care se vor strădui să redea viaţă oraşului dispărut.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.