Biserica mare a mănăstirii Dragomirna
În apropierea Sucevei, la începutul secolului al XVII-lea se începuse construirea mănăstirii Dragomirna – în prezent în şantier de restaurare – pe moşia lui Ilie Crimcovici, consemnat de istorie sub numele monahal Anastasie (Crimca), descendent dintr-o înstărită familie de orăşeni suceveni. În 1602, fusese ridicată o primă biserică de mici dimensiuni (actuala biserică a cimitirului), ctitorie comună a boierilor Luca (Lupu) şi Simion Stroici şi a călugărului Anastasie. Cîţiva ani mai tîrziu, acesta din urmă decidea ridicarea bisericii mari, pentru a cărei construcţie, conform relatării mai tîrzii a mitropolitului de Kiev, Petru Movilă, logofătul Luca Stroici a cedat întreaga sa avere. Lipsa unei pisanii, care să consemneze ctitorii şi anii în care s-a desfăşurat şantierul, a fost pusă de cercetători pe seama faptului că Stroici făcuse donaţia în secret. Construirea zidurilor de apărare ale mănăstirii (1626-1627), cea mai bine păstrată şi probabil cea mai impunătoare realizare de acest gen din Moldova, se datorează nepotului boierilor Stroici, domnitorului Miron Barnovschi.
Unică în peisajul arhitectural moldovenesc, biserica mare a mănăstirii Dragomirna, construită ca necropolă pentru ctitorii ei, reprezintă o interpretare originală a tradiţiilor locale şi a importurilor din Ţara Românească, zona nordică polono-ucraineană şi cea caucaziană. Funcţiunile specifice ritualului ortodox – pridvorul, pronaosul, naosul cu cele două abside decupate în grosimea zidului, fără a fi exprimate în exterior şi altarul – sînt rezolvate într-un spaţiu a cărui înălţime accentuată în raport cu lăţimea a fost o noutate în arhitectura moldovenească. Aceeaşi deschidere spre experiment a meşterilor – necunoscuţi de altfel – este ilustrată şi de maniera inedită de rezolvare a structurilor de acoperire care utilizează din plin potenţialul estetic al nervurilor realizate din mănunchiuri răsucite, motiv decorativ care trimite la arta meşterilor pietrari caucazieni. Deşi principiile constructive folosite pentru boltire sînt cele moldoveneşti, rezultatul este unul aparte.
Înscriindu-se în înnoirea culturală susţinută de familia Movileştilor, fără îndoială originalitatea Dragomirnei nu se datorează doar meşterilor constructori, ci mai ales susţinătorului financiar al construcţiei. Luca Stroici a fost una dintre cele mai importante figuri ale Moldovei sfîrşitului veacului al XVI-lea şi începutului veacului al XVII-lea. Mare logofăt (funcţie echivalentă cancelarului în Apus, sau „păstor al legilor“, după traducerea directă a titlului bizantin logothelis) de la înscăunarea lui Ieremia Movilă şi pînă la sfîrşitul vieţii sale, Luca Stroici a fost primul dregător moldovean care s-a iscălit cu caractere latine pe acte oficiale, redactate în limba slavonă, fapt nelipsit de importanţă într-o lume care începea să se deschidă treptat spre cultura Occidentului. Prezenţa înaltului boier în scena şantierului de la Dragomirna este dublată, după cum aminteam, de nu mai puţin interesanta figură a fostului călugăr Anastasie de la Putna, devenit episcop de Rădăuţi; mai apoi, în timpul lui Ieremia Movilă, episcop al Romanului şi, din 1608, mitropolit al Moldovei.
Biserica mare a Dragomirnei, continuînd să surprindă ochiul vizitatorului cu proporţiile şi volumetria neobişnuite, reprezintă un moment-cheie în evoluţia arhitecturii religioase moldoveneşti, prim exemplu dintr-o serie de unicate ale genului, realizări novatoare care îmbină cultura locală cu importurile alogene, sub patronajul unor personaje a căror istorie este probabil la fel de colorată ca şi cea a ctitoriilor pe care le-au lăsat în urmă, într-o perioadă în care, cel puţin la nivel oficial, gustul pentru schimbare era moderat de nevoia afirmării înrădăcinării şi continuităţii.
Horia Moldovan este asistent la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.